Se uita fascinată la tot ce se afla pe banca ei. Nicicând nu mai fusese atâta culoare răvășită pe placajul bej. De obicei, în prima bancă, rândul de la mijloc, fix în fața catedrei, acolo unde stătea ea, era ordine. O ordine din aceea enervantă: caietele așezate perfect drept, cărțile frumos puse și ele la capăt de bancă, penarul deasupra și pixul așteptând liniștit lângă caietul deschis. Ordinea asta nu era doar la suprafață, ea se regăsea și în interiorul obiectelor pe care copilul le căra zi de zi cu el în ghiozdan. Astfel: caietele nu aveau vreodată colțuri îndoite sau ștersături. Nu existau nici mâzgăleli, nici desene făcute la plictiseală și nici foi rupte. Și asta pentru că ea tratase dintotdeauna școala ca pe ceva extrem de serios. Deși era doar un copil, nu-i permitea minții ei fragede să zboare în cursul orelor și, de aceea, în perfecționismul ei, totul trebuia să fie imaculat. Azi însă… azi era dezordine pe banca fetiței blonde. Curios și neobișnuit, îi plăcea tare mult. Admira teancul acela de pachețele mici de parcă tocmai ar fi descoperit o comoară. Micile daruri împrăștiate peste tot pe banca ei o făceau mai fericită decât fusese când luase toate notele de 10 adunate cu trudă în primii 5 ani de școală.

Firele subțiri și fine în culorile alb și roșu ieșeau răzleț din mormanul de pe bancă. Puritatea albului combinată cu roșul ăla aprins ca de sânge îi aminteau cumva de cât muncise ca să ajungă aici. Sunt ale mele. Toate! exclamă fetița în timp ce contempla tabloul de culori poposit pe banca ei. Erau într-adevăr ale ei. Toate acele mărțișoare dăruite de colegi acum îi aparțineau. Le merita. Era 1 martie și Florina primise cele mai multe mărțișoare din toată viața ei de copil. Toți colegii băieți și o mare parte dintre fete îi aduseseră câte unul. Pesemne că-i recunoșteau meritul de a fi cea mai bună la învățătură dintre fete. Până atunci fusese doar cea mai slabă dintre ele. La final de an școlar avea să vadă negru pe alb că este nu doar cea mai bună la învățătură dintre colege, ci și a doua ca medie pe clasă. De aceea primise toate acele mărțișoare pentru că se remarcase încă din primele luni ale clasei a V-a și colegii ei o apreciau. Avea nevoie de aprecierile lor. Cu un  an în urmă, În poza de la finalul clasei a IV-a fusese doar unul din cei 16 copii ce luau premii și mențiuni. Chipul ei se remarca dintre toate fețele acelea de copii pentru că ea era cea mai tristă dintre toți. Nu înțelegea de ce locul ei e acolo jos, stând pe vine, lângă copiii cu mențiune. De la un copil rătăcit printre alți 15, ajunsese acum a doua pe clasă. Și acest loc 2 îi adusese desigur și Premiul 2.

Dar pentru copilul perfecționist locul 2 nu era de ajuns. În ziua aia de premiere, fetița blondă, slăbuță, tunsă băiețește, despre care însuși dirigentele crezuse în prima zi din clasa a V-a că este băiat, și-a făcut o promisiune. Și-a făgăduit că nu se va termina clasa a VIII-a fără ca ea să ia măcar o singură dată Premiul întâi. 

Așa a început clasa a VI-a: cu gândul la coroniță. Pe locul întâi avea însă un concurent ale cărui merite nu erau deloc de neglijat pentru că băiatul ăsta, la fel de blond și de slab ca ea, era foarte bun nu doar la materiile unde și ea era bună, ci, în plus, lui îi plăceau și fizica și matematica. Mediile ei de 7 la matematică și fizică nu o ajutau absolut deloc la calcularea mediilor generale așa că la finalul clasei a VI-a avea să ia tot premiul al doilea. La fel și în clasa a VII-a.

Visul de a avea cândva coronița pe cap îi fura copilului mereu nemulțumit bucuria de a-și vedea și aprecia meritele. Și nu era puțin lucru faptul că în clasele V-VII ea reușise constant să aibă mediile suficient de bune pentru a fi a doua în clasă ca medie și a lua Premiul 2. Pentru Florina însă, tot ce reușise până atunci era invizibil. Nu o încântau notele ei mari pentru că ea voia mai mult. Țintea mai sus și simțea că poate și mai mult. Nu era un copil pe care părinții să pună presiune pentru a lua note mari și nici frați mai mari nu avea astfel încât să aibă concurență în familie. Din contră, avea frați mai mici. Dar ea concura cu ea însăși. Mereu fusese așa. Mai ceva ca un contabil, ținea carnețele întregi în care-și nota mediile ca să știe unde trebuie să ia note mari ca să-și poată egala colegul. Și, totuși, oricât de multă planificare și-ar fi făcut, ceva nu-i ieșea. La fel cum pierdea uneori partida la șah, jocul ei preferat din copilărie, din neatenție, așa se întâmpla acum și la școală. Privea totul ca pe un joc de șah și credea că poate anticipa mutările adversarului și poate calcula mutări în avans. Ceva însă, în calculele ei, dădea mereu cu virgulă. Și aceea era matematica și ea știa că nu are cum să învețe o materie care nu o atrage. Nu-i plăcea și punct.

Și totuși, în toată luptă asta acerbă pentru a ajunge să poarte odată și odată coronița aia pe cap, se trezise în clasa a VIII-a că stă mai prost decât putea să prevadă. Calculele ei nu mai dădeau cu virgulă, ci acum erau de-a dreptul pe minus. Încă de la începutul clasei a VIII-a, realizase nu doar că nu are cum să-și egaleze la note colegul deștept la matematică, ci, mai grav, mai apăruse un competitor. Unul serios și pe care îl cunoștea extrem de bine. Apăruse ea, Maria. Era colega ei de bancă, prietena ei de atâția ani, fata în care Florina crezuse încă de când îi propusese să se mute amândouă în prima bancă într-a V-a. Și amândouă era acum cu mediile la egalitate. Și ea, Maria, avea în plus și marele avantaj de a fi foarte bună la matematică. De fapt, Florina o considera genială la materia asta. Nu o văzuse niciodată mai bună și mai pasionată decât era ea la limba română, de exemplu, dar la matematică o vedea genială. Și îi recunoscuse asta încă din clasa a V-a când Maria lua doar mențiune. Și oare când o ajunsese din urmă? În clasa a VI-a de fapt era chiar după ea, apoi într-a VII-a la fel, tot după ea, cu Premiul 3 și acum, tocmai acum când era ultima șansă a Florinei să aibă coronița mult râvnită, Maria se ținea scai și devenise excepțională.

Într-o zi se hotărî că trebuie să renunțe la visul ei. Și, din momentul ăla, a renunțat la agendă și la calcule. Îi era tot mai clar că nu va lua niciodată Premiul întâi cu coroniță. Ar fi fost prima ei înfrângere serioasă. Atâția ani în care muncise, fusese conștiincioasă și dedicată și acum… acum nu mai era nimic de făcut. Agendele nu-i mai foloseau la nimic. Le puse deoparte din ziua aceea și încetă să mai calculeze. Nu mai avea ce să calculeze. Profesorii aproape că le confundau pe cele două prietene bune așa că mediile lor la lucrări și teze erau cât se poate de apropiate. Diferența o făcea mereu matematica și acolo Maria câștiga detașat. Lupta se terminase și Florina încetase să spere. 

Ajunsese tristă la festivitatea de premiere în ziua aia însorită de iunie. Tristă că nu putuse să-și îndeplinească scopul și dezamăgită că nu putuse să-i dăruiască mamei ei un nou motiv de mândrie. Așa-i promisese la finalul clasei a V-a: “mami, să știi că eu tot iau Premiul întâi până termin școala”. Și acum, acum nu doar că se aștepta să nu ia Premiul întâi, dar, conștientă că Maria reușise să aibă media generală un pic mai mare, simțea că va lua Premiul al III-lea. Nu mai voia nimic decât să treacă odată ziua aia.

În curtea școlii se reîntâlni cu prietena ei și fata era cum nu se putea mai veselă. Avea și de ce. Florina, însă, era mai abătută decât fusese cu 4 ani în urmă când se regăsea pe lista copiilor cu mențiune. Simțea că n-a realizat nimic în cei 8 ani de școală ce tocmai se încheiaseră.

Cei trei copii, primii cei mai buni din clasă, se aliniaseră alături de ceilalți colegi și așteptau să fie strigați pentru premii. Băiatul blonduț și slăbuț, ce fusese mereu primul, avea, ca de obicei, și coronița la el. Apoi, când toată lumea aștepta să se strige premiul al II-lea, doamna directoare a anunțat brusc un nume – Maria și același premiu. Și apoi, al treilea nume, și tot același premiu, Premiul întâi. Când și-a auzit numele în aceeași propoziție, alăturat cuvintelor Premiul Întâi, Florina a crezut că visează. Nu avusese niciun motiv să mai spere că i se va îndeplini visul. Și totuși… soarta te uimește când te aștepți mai puțin și te recompensează pentru ceva ce ți s-a luat cândva. Toți cei 3 copii, având mediile apropiate, erau acum premianți cu coroniță. Toți! Se terminase cu competiția acerbă dintre ei, erau toți cu zâmbetul pe buze. Tuturor le fusese apreciată munca. 

Să fi fost oare pentru că în ultimele luni ale clasei a VIII-a, se schimbase dirigintele și profesorul ăsta nou așa considerase, că toți copiii  merită Premiul întâi? Sau să fi fost recompensa faptului că Florina nu încetase niciodată să creadă în prietena ei și să o încurajeze chiar cu riscul de a fi depășită de ea și acum sorta o răsplătea? Nu putem ști, tot ce știm e că povestea se termină când cele două prietene merg de mână cu mamele lor la primul fotograf și îi cer acestuia o poză cu o coroniță din recuzita lui pentru că ele nu aveau una. Oricare coroniță. În ziua aia toate florile erau frumoase, iar Florina reușise. Deși aflată pe locul 3 în clasamentul clasei, reușise să-și îndeplinească visul și să primească de la viață lucrul pe care i-l ceruse și pentru care muncise atâția ani: PREMIUL ÎNTÂI.

Azi nu mai era despre concurența cu ceilalți, azi era despre concurența cu ea însăși. Reușise! 

Această povestire este, la fel ca amintirea aceea din spital, inspirată din realitate, 100% din viața mea. Din viața mea de copil, de data asta. Fragmentul acesta, în forma de mai sus sau poate modificat va apărea cu siguranță în romanul meu pentru că este esențial în conturarea personajului principal al cărții. 🙂