Sunt croitori pe lumea asta care știu exact cum să folosească o foarfecă și cât să taie cu ea astfel încât din mâinile lor să iasă o frumoasă rochie din catifea verde, de Oscar poate. Ei nu ciuntesc materialul, ci taie cu responsabilitate, cu grijă și cu dibăcie.

La fel ca ei, sunt sculptori ce sculptează cu dalta lor în lemn și-n piatră până ce acestea prind formă și devin adevărate capodopere. Și ei știu cât să bată și cât să apese până ce opera lor iese desăvârșită.

Atât croitorii, cât și sculptorii au nu doar talent, ci și răbdare, meticulozitate, au liniște pe care o pun în lucrări și au mare grijă ca forfeca sau dalta să nu devină armă în mâna lor, deși materialele pe care ei lucrează nu au suflet.

Dar mai sunt, din păcate, și educatori, învățători sau profesori care au un pix roșu în mână și, neavând și instrucțiuni de utilizare la el, habar n-au să-l folosească. Lor le place atât de mult culoarea roșie încât abuzează de ea, abuzează de statutul lor, profită de lipsa de reacție și de educație a părinților, fără teamă, pentru că încă nu s-au inventat sancțiuni pentru profesorul sau învățătorul care-i înroșește sistematic copilului mic caietul.

Învățătorilor și/ sau profesorilor, de care vorbesc eu mai sus, le place roșu, le place să curgă sânge din caietul ăla imaculat, ca să se vadă că ei au trecut pe acolo pentru că ei sunt autoritatea supremă și lor le datorează părinții faptul că ai lor copii știu să scrie, să socotească și să citească, nu-i așa? Trăiesc cu impresia că sunt semizei.

Astfel de educatori nu realizează că ei nu lucrează nici cu o catifea, care oricât de moale și de frumoasă ar fi, tot o pânză neînsuflețită rămâne, la fel cum nu lucrează nici cu pietrele, cu bolovanii care nu simt nimic, ei lucrează, cioplesc de fapt în sufletul copilului, ei modelează personalități, personalități și caractere fragede, pure din care NU au voie să taie, nu au voie să niveleze mai mult decât este cazul, ci ei trebuie să aibă grijă pentru că forma la care va ajunge personalitatea micuțului care a apucat pe asemenea mâini, nu se va reface peste noapte, așa precum frunzele unei plante, ci vor trebui să treacă ani de zile până ce puiul de om să fie din nou întreg.

Prin pixul ăla roșu ieftin, care, în mâna cui nu trebuie devine mai tăios decât foarfeca și mai ascuțit decât dalta, acest tip de educator, care oricum nu pare să-și înțeleagă menirea, nu taie doar cifre și litere pentru că erau prea mici, prea mari, prea strâmbe, prea crăcănate, el taie și aripi, aripioare de îngeraș care nici să le deschidă n-a apucat darămite să mai și zboare cu ele. Ele sunt tăiate pentru că educatorul/ învățătorul/ profesorul nu înțelege că forma copilului e așa nu pentru că s-a născut cu vreo malformație, ci pentru că de fapt extremitățile acelea sunt date de aripioarele lui, alea care vor deveni aripi la maturitate și cu care el va reuși să zboare. Și atunci cel care ar trebui să se substituie mamei în orele în care copilul e în colectivitate decide să ciuntească un copil născut perfect normal și perfect sănătos, să-l niveleze și să tot taie din aripioarele alea până ce devin mici-mici sau dispar de tot.

Dragi educatori, învățători și profesori care corectați la sânge și înroșiți caietele copiilor noștri ca să arătați ce bine vă faceți meseria (meserie pentru care ar trebui să aveți vocație), să nu uitați că băiatul de la colț de stradă care acum are doar 21 ani și fumează și bea cu băieții în timp ce discută combinații mai mult sau mai puțin penale, în loc să meargă la facultate, a fost cândva elevul vostru poate și din el ar fi putut ieși medicul care v-ar fi salvat viața într-un moment de cumpănă sau orice alt om care muncește cinstit și de care societatea are nevoie. Și din cauza excesului vostru de zel, domnilor și doamnelor, și a faptului că nu are cine să vă sancționeze și cine să vă pună la colț și eventual să vă tragă și de urechi, societatea românească este așa cum este. Dar, când credeți că nimeni nu vă vede și puteți să ciuntiți aripile copiilor noștri, să știți că va exista mereu Cineva acolo Sus care vede tot și în fața Lui veți răspunde mai devreme sau mai târziu, așa că lăsați pixul ăla deoparte, de care vă țineți cum se țin bebelușii de ursulețul lor de pluș și începeți să fiți oameni, înainte de a fi educatori.

Și, dacă nu puteți să faceți ce am zis eu mai sus, decât să distrugeți încrederea unui copil în propriile forțe mai bine vă lăsați de meserie și vă apucați de tricotat, hai că nu-i rău că andrelele sunt chiar mai ascuțite decât vârful unui pix, așa că n-ar fi trecerea prea bruscă.

Dragi părinți care citiți acum articolul meu, fiți prezenți în viața micuților voștri și nu permiteți ca ale lor caiete să arate de parcă ar fi câmpuri de bătălie că nu suntem în război, iar copiii voștri merită nu doar o educație bună, ci și o educație justă și demnă făcută de oameni cu vocație, oameni de care să-și amintească și pe care să-i pomenească tot restul vieții.

Domna Flora Șuteu spunea că „nu-i nicio filosofie să-ți fie frică de o literă”, iar eu vă spun că nu-i nicio tragedie dacă un copil de grupa mare la grădiniță sau din clasele 1-4 de școală are un scris mai urât astfel că nu-i iese PERFECT tot ce scrie el pe caiet. Perfecțiunea nu există, iar educatorul ăla ar trebui să știe că atunci când lucrezi cu oamenii nu se aplică regula 1+1=2, ci e mereu loc de interpretare că există copii și copii. Sunt copii care, deși au colțuri îndoite la caiete și par indisciplinați, sunt totuși geniali la nu știu ce materie, la fel cum sunt copii extrem de sensibili și care ei înșiși cer mult de la ei și pe care, dacă-i criticați excesiv și le tot înroșiți abuziv caietul ăla, îi pierdeți și se pierd și ei, îi pierd și părinții lor și-i pierde și țara asta care are nevoie de ei pentru că da, ei sunt viitorul României.

În încheiere, rog cititorii să-mi scuze tonul, dar e greu să rămâi calm când retrăiești astfel de scene ce se derulează prin fața ochilor, a ochilor tăi de copil, de părinte, de simplu martor, nici nu mai contează, contează că aticolul este inspirat, din păcate, după un fapt real, din România noastră dragă.