Sunt croitori pe lumea asta care știu exact cum să folosească o foarfecă și cât să taie cu ea astfel încât din mâinile lor să iasă o frumoasă rochie din catifea verde, de Oscar poate. Ei nu ciuntesc materialul, ci taie cu responsabilitate, cu grijă și cu dibăcie.
La fel ca ei, sunt sculptori ce sculptează cu dalta lor în lemn și-n piatră până ce acestea prind formă și devin adevărate capodopere. Și ei știu cât să bată și cât să apese până ce opera lor iese desăvârșită.
Atât croitorii, cât și sculptorii au nu doar talent, ci și răbdare, meticulozitate, au liniște pe care o pun în lucrări și au mare grijă ca forfeca sau dalta să nu devină armă în mâna lor, deși materialele pe care ei lucrează nu au suflet.
Dar mai sunt, din păcate, și educatori, învățători sau profesori care au un pix roșu în mână și, neavând și instrucțiuni de utilizare la el, habar n-au să-l folosească. Lor le place atât de mult culoarea roșie încât abuzează de ea, abuzează de statutul lor, profită de lipsa de reacție și de educație a părinților, fără teamă, pentru că încă nu s-au inventat sancțiuni pentru profesorul sau învățătorul care-i înroșește sistematic copilului mic caietul.
Învățătorilor și/ sau profesorilor, de care vorbesc eu mai sus, le place roșu, le place să curgă sânge din caietul ăla imaculat, ca să se vadă că ei au trecut pe acolo pentru că ei sunt autoritatea supremă și lor le datorează părinții faptul că ai lor copii știu să scrie, să socotească și să citească, nu-i așa? Trăiesc cu impresia că sunt semizei.
Astfel de educatori nu realizează că ei nu lucrează nici cu o catifea, care oricât de moale și de frumoasă ar fi, tot o pânză neînsuflețită rămâne, la fel cum nu lucrează nici cu pietrele, cu bolovanii care nu simt nimic, ei lucrează, cioplesc de fapt în sufletul copilului, ei modelează personalități, personalități și caractere fragede, pure din care NU au voie să taie, nu au voie să niveleze mai mult decât este cazul, ci ei trebuie să aibă grijă pentru că forma la care va ajunge personalitatea micuțului care a apucat pe asemenea mâini, nu se va reface peste noapte, așa precum frunzele unei plante, ci vor trebui să treacă ani de zile până ce puiul de om să fie din nou întreg.
Prin pixul ăla roșu ieftin, care, în mâna cui nu trebuie devine mai tăios decât foarfeca și mai ascuțit decât dalta, acest tip de educator, care oricum nu pare să-și înțeleagă menirea, nu taie doar cifre și litere pentru că erau prea mici, prea mari, prea strâmbe, prea crăcănate, el taie și aripi, aripioare de îngeraș care nici să le deschidă n-a apucat darămite să mai și zboare cu ele. Ele sunt tăiate pentru că educatorul/ învățătorul/ profesorul nu înțelege că forma copilului e așa nu pentru că s-a născut cu vreo malformație, ci pentru că de fapt extremitățile acelea sunt date de aripioarele lui, alea care vor deveni aripi la maturitate și cu care el va reuși să zboare. Și atunci cel care ar trebui să se substituie mamei în orele în care copilul e în colectivitate decide să ciuntească un copil născut perfect normal și perfect sănătos, să-l niveleze și să tot taie din aripioarele alea până ce devin mici-mici sau dispar de tot.
Dragi educatori, învățători și profesori care corectați la sânge și înroșiți caietele copiilor noștri ca să arătați ce bine vă faceți meseria (meserie pentru care ar trebui să aveți vocație), să nu uitați că băiatul de la colț de stradă care acum are doar 21 ani și fumează și bea cu băieții în timp ce discută combinații mai mult sau mai puțin penale, în loc să meargă la facultate, a fost cândva elevul vostru poate și din el ar fi putut ieși medicul care v-ar fi salvat viața într-un moment de cumpănă sau orice alt om care muncește cinstit și de care societatea are nevoie. Și din cauza excesului vostru de zel, domnilor și doamnelor, și a faptului că nu are cine să vă sancționeze și cine să vă pună la colț și eventual să vă tragă și de urechi, societatea românească este așa cum este. Dar, când credeți că nimeni nu vă vede și puteți să ciuntiți aripile copiilor noștri, să știți că va exista mereu Cineva acolo Sus care vede tot și în fața Lui veți răspunde mai devreme sau mai târziu, așa că lăsați pixul ăla deoparte, de care vă țineți cum se țin bebelușii de ursulețul lor de pluș și începeți să fiți oameni, înainte de a fi educatori.
Și, dacă nu puteți să faceți ce am zis eu mai sus, decât să distrugeți încrederea unui copil în propriile forțe mai bine vă lăsați de meserie și vă apucați de tricotat, hai că nu-i rău că andrelele sunt chiar mai ascuțite decât vârful unui pix, așa că n-ar fi trecerea prea bruscă.
Dragi părinți care citiți acum articolul meu, fiți prezenți în viața micuților voștri și nu permiteți ca ale lor caiete să arate de parcă ar fi câmpuri de bătălie că nu suntem în război, iar copiii voștri merită nu doar o educație bună, ci și o educație justă și demnă făcută de oameni cu vocație, oameni de care să-și amintească și pe care să-i pomenească tot restul vieții.
Domna Flora Șuteu spunea că „nu-i nicio filosofie să-ți fie frică de o literă”, iar eu vă spun că nu-i nicio tragedie dacă un copil de grupa mare la grădiniță sau din clasele 1-4 de școală are un scris mai urât astfel că nu-i iese PERFECT tot ce scrie el pe caiet. Perfecțiunea nu există, iar educatorul ăla ar trebui să știe că atunci când lucrezi cu oamenii nu se aplică regula 1+1=2, ci e mereu loc de interpretare că există copii și copii. Sunt copii care, deși au colțuri îndoite la caiete și par indisciplinați, sunt totuși geniali la nu știu ce materie, la fel cum sunt copii extrem de sensibili și care ei înșiși cer mult de la ei și pe care, dacă-i criticați excesiv și le tot înroșiți abuziv caietul ăla, îi pierdeți și se pierd și ei, îi pierd și părinții lor și-i pierde și țara asta care are nevoie de ei pentru că da, ei sunt viitorul României.
În încheiere, rog cititorii să-mi scuze tonul, dar e greu să rămâi calm când retrăiești astfel de scene ce se derulează prin fața ochilor, a ochilor tăi de copil, de părinte, de simplu martor, nici nu mai contează, contează că aticolul este inspirat, din păcate, după un fapt real, din România noastră dragă.
Bravo!
Sa inteleg ca era nevoie de un asemenea articol, nu-i asa? Ma felicitati pentru curaj? 🙂
La fiica mea la scoala cadrele didactice evita rosul. Se poate fara. Nici macar nu le corecteaza fiecare tema in parte sa le taie/corecteze, ci se uita in fise, le indica sa refaca si copiii isi corecteaza singuri cu…pix verde si apoi le semneaza fisa.
( belgia e o tara child friendly, cadrele didactice lupta pt fiecare copil, in special pt cei in nevoie).
Stiu, stiu ca la altii se poate. Din pacate, in Romania mai dureaza pana sa priceapa cine trebuie sa priceapa. Nici eu ca mama nu folosesc pixul rosu cand imi educ copilul si eu chiar sunt primul educator al copiilor mei.
Si la noi se foloseste pix rosu, deși copiii tot cu verde corectează.
Dar cei mari au avut învățători care smulgeau pagini sau care ii pedepseau sa scrie de 100 de ori cate ceva 🙁 In Franta, nu in Romania.
Este inadmisibil sa abuzezi de pixul rosu in cazul copiilor mici de 5-7 ani 🙁 Cu siguranta ca nu sunt toi educatorii asa, dar eu in articol vb despre unul dintre aia care e abuziv si care alta metoda nu doar ca nu cunoaste, dar nici nu vrea sa invete. E realitatea, din pacate! 🙁
Si da, sa smulgi pagini, e iar o mare tampenie, e agresivitate 🙁
Pai se vede ca vorbesti de ceva ce cunosti, dupa cum iti versi naduful 🙁 Nu poti vorbi personal cu persoana in cauza? Eu ma gandesc ca acei copii care în familie sunt crescuți cum trebuie, nu prea sunt afectați de astfel de exemplare de „dascăli”. Nu stiu daca am mai povestit pe aici, când fiul cel mare a avut serbare de grădiniță in Romania nu era la moda atata parenting. Era acum 20 ani. Si la serbare, în loc să își spună poezia, s-a apucat sa oracaie ca o broască si sa sara cam ca o broască pe scena.… Read more »
Elena, sa stii ca vorbesc si in calitate de martor, dar si in calitate de victima. Pentru mine e trecut ce am povestit, pentru alti copii insa chiar la ora asta poate, e cat se poate de prezent acel abuz de care vb in articol si de greu de indepartat. permite-mi sa-ti spun ca, daca un copil e crescut intr-o familie echilibrata si ajunge pe mainile unei asemenea educatoare, ca despre o femeie e vorba si chestia asta se repeta, degeaba tu acasa il incurajezi. Solutia e sa fie retras/ mutat copilul si da, logic ca initial te duci si… Read more »
Imi pare rau ca am mai racaiit in rana ta.
Nici mie nu imi place ideea de parenting, am folosit expresia doar ca sa arat diferenta dintre acum si atunci.
Te iert, Elena, si tu sa-mi ierti tonul, dar am vrut sa subliniez gravitatea tocmai pentru ca un comportament de genul descris de mine in articol are repercusiuni grave pe termen lung pentru ca erodeaza increderea copilului in el si, dintr-un copil ce mergea de drag la scoala, copilul poate deveni apatic, iar pe termen lung, poate lua hotarari in legatura cu educatia lui ce nu sunt neaparat cele mai bune pentru viitorul propriu. E lunga discutia si o voi relua cat se poate de amanuntit intr-o, sa-i spunem, o opera in proza la care muncesc deja. Treaba cu parentingul,… Read more »
Cred că nu este părinte care să nu fi trecut, alături de copiii lor, prin mai multe experiențe de acest gen. Chiar este traumatizant, și trebuie să fii un om lipsit de orice dram de educație psihologică (inacceptabil pentru pedagogi), dacă nu îți dai seama de impactul negativ pe care îl are abuzul de pix roșu. Pixul roșu și bulina neagră sunt pedepse moștenite de pe vremea în care nu existau decât autorități și supuși (fără drept de vot). Să nu uităm că și bătaia, ca formă de educație, tot de atunci se trage, iar timpurile alea nu sunt atât… Read more »
Lasa ca respectiva se pricepe de minune si la trasul de urechi, si la scatoalce dupa ceafa, la nevoie, deci… 🙁 Si oamenii astia sunt vechi in sistem si ei cred ca-si fac meseria si ca formeaza generatia de maine 🙁
Am citit. Nu m-am minunat. Am ceva de spus, dar pentru că acum nu am suficient timp, voi reveni!
Multumesc, Aura, te astept cu drag.
Florina, am revenit! Mă alătur acestui protest perfect justificat! De ce justificat!? Am fost muuulți ani profesoară şi mamă, evident! Dar o mamă care a fost conştientă că are doi copii normali. Şi i-am educat să creadă în propriile forțe şi să se bizuie doar pe propriile puteri. Şi au reuşit. Hmmm!? Pixul/ creionul roşu!? Ar trebui să spun că toți dascălii sunt perfecți. Nu, nu sunt! Sunt oameni şi ei cu calități şi ne-calități. Nu cred în dascălul perfect! Dar cred în dascălul perfecționist; cred în dascălul care se trezeşte noaptea neînțelegând de ce elevul „x” nu poate şi-şi… Read more »
Protest! Ce bine-ai spus, asta e, un protest pentru ca da, un copil mic nu merita atata rosu in caiet. Una e sa-i tai daca el a scris 1+3=5, ii tai frumos si-i pui 4 langa si alta e sa vezi rosu in fata ochilor. Nu am cum sa fiu de acord cu asa ceva si asta e doar una dintre „calitatile” respectivei. Nu sunt nici mama si nici educatorul perfect, insa eu sunt macar constienta clipa de clipa ca eu ii pot da si tot eu ii pot lua increderea in fortele proprii si de increderea aia va avea… Read more »
[…] scormonind, sufletul tău vede dintr-o dată iar roșu în fața ochilor, pentru că pixul ăla roșu acolo pe foaia ta galbenă e simțit ca o armă, și găsește […]