Articolul meu de azi își cerea drepturile de a fi scris încă de când a început luna iunie, dar abia acum m-am urnit să-l scriu, după ce am citit articolul Cătălinei despre București.

Pentru mine, în copilărie, Bucureștiul în iunie însemna vacanța de vară, tei înfloriți, jocul de-a v-ați ascunselea, hoinăritul în fața blocului și pe lângă blocurile din împrejurimi, multă verdeață, bătaie cu apa și plecatul la bunici.

Cea mai dragă dintre amintiri, mereu vie, este imaginea teiului bătrân din lateralul blocului vecin care, săracul, era golit de flori de către toți vecinii, cu mic cu mare și, care, din păcate, la fel cum au făcut și Iepurașii și Veverița Mică, personajele din Povestea lunii Iunie – Risipa, din cartea mea de povești, uneori, rămânea și fără ramuri pentru că, în fiecare an, culesul florilor de tei se mai solda și cu crenguțe rupte.

Azi, locurile pe unde eu am copilărit, nu mai au verdeața de atunci, că sunt parcări și au trecut peste 20 de ani, iar orașele se mai schimbă, însă imaginea pe care eu o am în suflet este atât de verde… e verdele boscheților cum le ziceam noi generic tuturor tufelor unde ne ascundeam, a corcodușilor din care ne mai și serveam în timp ce stăteam ascunși să nu ne găsească ghinionistul care se punea la joc și a gardurilor vii al căror scop tocmai ăsta ar fi trebuit să fie: să apere florile și grădinile de năvălitorii plini de energie ca noi.

Ce am scris mai sus merită dezbătut și povestit mai în amănunt cu scopul clar să-mi deveniți complici, să vă fac să retrăiți măcar un singur moment din copilărie și mai ales să simțiți bucuria lunii iunie și mirosul teilor de pe Aleea Teilor Înfloriți.

O să vă povestesc ce-mi amintesc eu din copilărie: în iunie, când școala era gata și eu încă nu eram în clasa a VIII – a ca să mă stresez cu pregătirea pentru Admiterea la liceu îmi amintesc că, imediat cum luam vacanța și cum amicii de la bloc nu plecau care pe unde, stăteam de dimineața până seara afară.

Diminețile erau răcoroase așa că ne puteam juca orice, de la fotbal, tenis de câmp, de picior, bicicletă etc.

La prânz... nu dormea nimeni că doar copilăria e doar una și noi nu ne permiteam să pierdem vreo clipă așa că fiind căldură mare (nu chiar ca acum) aveam de ales:

  • ori ne băteam cu apa adusă de acasă în pistoale de stropit sau direct în sticlele de 2 litri (măcar să știm o treabă, nu?) spre disperarea părinților,
  • ori jucam șah, cărți, rummy și altele pe scara blocului unde era rece și plăcut.

Seara, eee, abia acum începea distracția preferată și despre asta o să vă povestesc cu lux de amănunte. Seara era destinată clar jocului de-a v-ați ascunselea (asta când nu ne jucam cărți pe porunci sau sticla pe pupici) 🙂 . Și, în copilărie, jocul de-a v-ați ascunselea presupunea niște pregătiri prealabile că doar nu puteai să te joci așa oricum astfel că mai întâi ne înțelegeam și cădeam de acord că asta vom juca și apoi plecam la casele noastre pentru artileria grea adică hainele de camuflaj: pe de o parte ne schimbam în haine închise la culoare (gen kaki), pe de altă parte, ne trăgeam intenționat câte un hanorac, o bluză de trening, un jerseu, ceva, în culori care puteau fi cât de cât observate. Și apoi… apoi distracția putea începe.

Exact cum în povestea mea, Veverița Mică a numărat și a tot numărat, iar Iepurașii nu i-a ghicit, la fel și noi, ne ascundeam câte minim 2 în același loc, adică după aceleași tufe de prin grădini și apoi ne schimbam hainele și scoteam așa doar o mânecă, un picior… la derută. Normal că se striga des ai spart oalele și-ai mâncat sarmalele, iar asta ne dădea un sentiment de fericire deplină și de bucurie că iar l-am păcălit pe năpăstuitul care s-a pus. Și jocul era încheiat doar de necruțătorul și singurul nostru inamic, TIMPUL, când seara se făcea noapte de-a binelea și, dacă somnul de prânz putea fi și driblat, somnului de noapte trebuia să ne supunem, dar doar pentru că știam că mâine începe iar distracția, gașca se reunește și bucuriile astea mici și nevinovate ne ajută să creștem și să avem amintiri, să avem unde ne întoarce când grijile de adulți ne copleșesc.

Știu că nu pot să le ofer astfel de jocuri în aer liber propriilor mei copii, însă faptul că jocului de-a v-ați ascunselea în miros de tei înfloriți, i-am dedicat una dintre cele 7 povești, pe care poate ei o vor citi chiar propriilor lor copii, va fi mereu pretextul (indiferent de ani) de a mă întoarce în copilărie și a-i lua și pe ei acolo, povestindu-le cu lux de amănunte totul exact așa cum s-a petrecut pentru că eu vreau să fiu o bunicuță destul de șugubeață, așa ca cea din articolul meu,scris acum exact 1 an.

P.S.: Să ne bucurăm de vară! Vă mulțumesc mult pentru că mă citiți, iar articolul de azi vi-l dedic. Sper să vă binedispună.  🙂

Sursa foto: una dintre pozele din piesa de teatru a Poveștii Risipa, pe care eu le-am pus-o în scenă copiilor.