La 20 de ani, desi traisem o multitudine de experiente si nu toate fericite, cu siguranță nu prea știam cine sunt, fiind în perioada în care mă descopeream. Finalul deceniului 3 al vieții mele ma prindea cu si mai multa experienta de viata, dar parca nici atunci nu știam exact cine sunt cu adevărat. Acum, după ce am intrat destul de bine în deceniul al 4-lea, am iar momente în care, dintr-o data, brusc, asa ca trezita din somn, ajung în fata unei oglinzi. Ma opresc din drumul meu, din alergarea mea și brusc în fata mea vad o oglinda. Mare, care reflecta bine propria-mi persoana.
Povestea de mai sus, deși scrisa la persoana întâi, poate fi a oricăruia dintre noi. Probabil de aici, de la acest paragraf, voi scrie la persoana a 3-a sau la persoana întâi plural, sau chiar la a doua, pentru ca sunt concluzii constatate de-a lungul timpului ce privesc majoritatea și nu doar pe mine, ca individ.
Am scris cândva un fel de poezie cu titlul Drumul spre noi și la ea ma întorc azi pentru ca asa se întâmpla uneori în viata ca, după multa alergătura, sa găsim acel drum spre noi. Sa avem întâlnirea aia în care ne apare în fata o oglinda mare. E oglinda aceea care nu ne arata doar ca avem riduri sau ca părem mai bătrâni decât știam ca suntem, ci, mai ales, ea ne arata greșelile noastre, neputințele, păcatele. Atunci ne oprim. Poate chiar vărsam o lacrima. Doua. Incepem sa ne gândim de ce și cum am ajuns acolo, in punctul acela. Vream sa știm exact răspunsul la întrebarea Cine sunt eu?
Cel mai important pas cand iti doresti sa te cunoști, sa știi cine ești tu, este sa vrei sa înțelegi legătura aia de cauzalitate dintre lucruri. Aia de care ne vorbea in facultate marele profesor de Drept Penal, domnul Avram Filipaș, când ne povestea despre faptul ca Dreptul este o știința interdisciplinara.
Ajunși la răscruce de drumuri, in punctul acela in care simțim ca ceva nu e in ordine cu viata noastră, ca parca ne-a scapăt ceva, ca parca nu ne cunoaștem atât de bine pe cat credeam, începem săpaturile. Nu doar ca ne oprim din alergătura aia zilnica, ce seamăna cu alergătura din decembrie, ce bate insistent la ușă, in care toți suntem stresați sa găsim cadourile perfecte pentru cei dragi, ținuta de Revelion, accesoriile si ce sa punem pe masa de Crăciun, ci suntem capabili, forțați chiar, sa privim/ pășim un pas in spate. Asa opriți, ca la un semafor ce nu se mai face verde, noi privim in spate. In capul nostru se derulează zeci de întrebări si de fragmente ale propriei vieti. Cum am ajuns aici, ne spunem. As fi putut sa previn totul? De ce nu pot învață din greșelile celorlalți si trebuie mereu sa învăț din ale mele? Cum fac sa regăsesc liniștea dinaintea furtunii?
Dacă avem răbdare începem prin a nu da vina pe alții, ci a ne asuma, asa cum ar trebui sa facă orice adult. Sa ne asumam ca NOI am greșit, sau ca e și vina noastră pentru unde am ajuns azi.
Apoi, ca pas doi, sa încercam sa ne înțelegem, fara sa fim prea blânzi cu noi si fără, repet, sa ne găsim scuze, de ce am ajuns in punctul ala in care avem acea nemulțumire. Punctul ala pe care-l vedem clar in oglinda din fata noastră. Acel moment trebuie sa fie debutul conștientizării ca am alergat aiurea ignorând anumite semnale din exterior, ignorând conștiința sau semnele trupului nostru. Dacă nu ne concentram pe ce trebuie si avem impresia ca oglinda aia din fata noastră e doar murdara, iar acel punct, acele pete, nu sunt de fapt ale noastre, nu am învățat nimic. Dacă însă începem sa derulam imaginile trecutului nostru, vedem cum inconștientul începe sa scoată din beciul lui diverse elemente. Care se leaga unele de altele. Si asa începem sa ne înțelegem. Înțelegem in primul rand ca oricine poate greși, pierzând la un moment controlul asupra unui aspect sau mai multor aspecte ale vieții lui. Acesta este punctul in care, oprindu-ne din alergătura spre viitor, ne întoarcem cu liniște si ințelepciune spre trecut si ne dam timp noua sa ne cunoaștem. Acum avem timp, exact ca in acel articol meditativ scris de mine in 2020 cand începuse pandemia.
Ce dacă avem 40 de ani? Sau 50, sau chiar 70? Cine spune ca nu mai e timp? Cine spune ca nu te poți cunoaște pe tine de la o vârsta încolo? Sau ca ar fi trebuit deja sa te cunoști si sa nu mai faci greșeli? Cine sunt eu este o întrebare pe care ar trebui sa ne-o punem in fiecare zi poate, sau seara si nu doar la final de an când facem bilanțul. Noi suntem cei mai in măsura sa ne înțelegem, dar acest lucru il putem face intotdeauna doar prin intermediul celorlalți, adică din interacțiuni sociale. Atâta timp cat suntem membri ai unei societăți si nu pustnici, acolo, printre oameni, ne descoperim de fapt pe noi. Viata noastră este strâns legata de a celor din jur. Experientele, necazurile, durerile, neîmplinirile, bolile si eșecurile, toate sunt legate de oameni, fie ei strămoșii noștri, familia apropiata, prietenii si cunoștințele noastre si, uneori, chiar oamenii aia despre viata cărora mai citim prin ziare sau prin cărțile biografice. Totul este legat pe acest pământ, iar cunoașterea de sine este un proces ce durează pana închidem definitiv ochii.
Oglinda ce a apărut brusc in fata noastră nu trebuie sa ne deranjeze, sa ne jeneze, ci ea are scopul de a ne face din când in când sa meditam la drumul parcurs pana in acel moment, sa vedem dacă nu cumva in alergătura noastră cotidiana, pe traseu, am depășit viteza regulamentara, am gresit vreo iesire de pe autostrada, am ignorat vreun alt semn de circulație sau nu am făcut opririle necesare pentru a ne si odihni puțin, conducând încontinuu.
Atunci când vom înțelege de ce a apărut oglinda aceea care ne arata propria persoana la acel moment, vom putea sa-i zâmbim prietenului încruntat, frustrat si stresat. Astfel el va zâmbi la rându-i. Zâmbetul lui ne va da încrederea sa ne continuam drumul, de data asta cu lecția învățata si respectând regulile ignorate in trecut. Asa vom ajunge sa știm ce sa răspundem la întrebarea Cine sunt eu?
Sursa foto: arhiva personala
