“Iubirea părintească e singura iubire absolută și, ca orice pricipiu absolut, ea acaparează întreaga ființă”.

Honore de Balzac

Citatul ăsta descrie perfect ce se întâmplă și cum ți se schimbă viața după ce ai un copil, doi, trei etc. Din secunda în care începe viața puiului de om, totul se schimbă, iar părinții nu mai văd altceva decât nevoile copilului. Și, dacă e să-mi aduc aminte din facultate, de la cursurile de Drept Penal, de teoriile referitoare la începutul vieții unei persoane viabile, încă mai știu că “viața începe atunci când puiul de om a respirat măcar o dată”. 

Din momentul primei respirații a copilului tău, nimic nu mai este simplu: trec zeci de nopți până să pui capul pe a ta pernă fără să te întrebi și să te stresezi, oare e bine învelit, oare mai respiră? s-o mai trezi și noaptea asta de nu știu câte ori, oare sunt un părinte bun, oare îl hrănesc cum trebuie? și tot așa, adică, exact ca-n citat iubirea asta “acaparează întreaga ființă”.

Merită totușu să-ți fie “acaparată ființă” pentru că, în fond, îți este și înnobilată totodată. Asta e părerea mea despre viața de părinte, un job full-time, extrem de consumator de energie, dar nobil.

Voi ce părere aveți? 🙂