Acum peste două decenii când eram și eu mică și mă jucam afară cu gașca de la bloc se mai întâmpla să ne certăm, deși în 80% din timp eram cu toții cei mai buni prieteni. Și atunci să te ții ce era la gura noastră și ce vocabular colorat aveam: începeam așa lejer cu “bă boule, prostule, idiotule, nesimțitule” și ajungeam treptat la cuvinte grele precum “băi, da tu chiar ești handicapat“?

Cei mai mari nervi pe care mi i-a făcut vreodată un amic de joacă i-am simțit atunci când vreo 2 băieți mi-au devastat într-o seară grădina. Și eu, la fel ca Bufnița din povestea cu Vulpița, eram foarte atașată de grădina mea din spatele blocului pe care o îngrijeam des și cu multă dedicare. Când mi-am văzut munca făcută praf știu sigur ca a urmat o ploaie de înjurături specifice vârstei de atunci adresate și mult timp în care n-am mai vorbit deloc cu amicii mei. Apoi am intrat la liceu, fiecare a luat-o pe drumul lui și eu nu-mi amintesc să mai fi înjurat pe cineva sau să mai fi folosit cuvântul handicapat.

În 2003 s-a revizuit Constituția României și atunci, printre modificările ce urmau să fie introduse, legiuitorul constituant a înlocuit și cuvântul “handicapat” cu sintagma “persoană cu handicap”.

În momentul de față, dacă ne uităm în DEX, cuvântul handicapat are multe sensuri și apare și ca un cuvânt învechit sau cu sens peiorativ, iar ca înțeles, atunci când este substantiv, înseamnă ce știm și noi, “(o persoană) care are o infirmitate”.

O altă definiție a cuvântului handicapat, tot din DEX luată, atunci când poate fi și substantiv, dar și adjectiv este “(cel) dezavantajat fizic, ca urmare a unei deficiențe senzoriale sau motorii”.

Cert este că, deși cuvântul există în DEX și poate fi chiar folosit în contextul potrivit, existând chiar verbul “a handicapa”, în special în sport, este bine să realizăm importanța schimbării terminologice pe care însăși Legea Supremă a țării noastre a decis s-o facă din 2003, de când este în vigoare actuala Constituție și să folosim cu discernământ expresia persoană cu handicap, în loc de handicapat, -ă atunci când ne referim la un om care are o infirmitate fizică sau care are alte probleme de natură psihică.

În ce mă privește, mi-am însușit imediat sintagma “persoană cu handicap” și chiar am eliminat din vocabularul meu termenul handicapat/ -ă deși, în 2003 când s-a revizuit Constituția României eu habar n-aveam ce-i aia empatie și nici nu-mi aduc aminte să se fi vorbit atâta despre termenul ăsta. Mie pur și simplu mi s-a părut o modificare extrem de utilă, binevenită și care ține de civilizație, mai ales că, faptul că ne naștem întregi și avem garantat dreptul la viață, nu înseamnă că, pe parcursul vieții din cauza unei boli, a unui accident (rutier, de muncă etc.) nu putem ajunge (Doamne ferește) cu vreun handicap.

Și, ca să înțelegeți și mai bine cât de mare este diferența între termenul “handicapat” și sintagma “persoană cu handicap”, să ne imaginăm că suntem în parcarea unui centru comercial cu copilul/copiii și avem următorul dialog:

– Mami, ce desene sunt alea de pe stradă?

-Care, mami?

-Alea cu alb de acolo unde e un scaun.

-Aaaa, acelea sunt locurile de parcare pentru persoanele cu handicap, mami. (Și, când îi răspundem copilului, adaptăm și tonul, explicând cu sensibilitate și blândețe, nu doar aruncăm niște vorbe!)

Discuția probabil va continua cu întrebările copilului despre “ce e ăla un handicap” sau “ce înseamnă persoane cu handicap” și noi îi putem explica, în funcție de vârsta copilului, că sunt persoanele care merg în scaunele cu rotile pentru că le dor picioarele (am încercat o explicație care să nu-l afecteze emoțional pe copil) sau că unii oameni au anumite probleme medicale la mâini sau la picioare, tot pe înțelesul copilului  (că doar n-o să-i spunem că există oameni care, în urma incendiilor își pierd vederea, sensiblitatea la degetele de la o mână sau pierd chiar mână la strung în uzine) și apoi încheiem prin a le explica faptul că e important să acordăm prioritate la urcarea în autobuz/la coadă la farmacie etc. atunci când vedem un om cu cârjă/care șchiopătează/care nu-și poate mișca brațele etc. La fel e și cu parcarea, persoanele cu handicap trebuie să parcheze cât mai aproape de magazin ca să le fie mai ușor să se deplaseze spre cumpărături.

Și acum imaginați-vă că i-ați răspunde copilului, fără pic de sensibilitate și empatie în tonul vocii:

-“Locurile alea sunt pentru handicapați, mamă!” , iar în spatele vostru, auzind cuvintele astea, ar fi chiar un om cu o infirmitate fizică 🙁 .

Ați vizualizat scena? Atunci sigur ați observat și diferența terminologică. Da, este mare, de aceea, în 2003  s-a modificat termenul în Legea Supremă a țării noastre, pentru ca noi toți, prin limbajul nostru, să nu lezăm cuiva dreptul la demnitate făcându-l să se simtă prost.

Pentru că sunt și mamă, iar copiii mei își petrec cu mine mai mult timp decât mi-aș fi imaginat eu vreodată și eu sunt primul lor exemplu, sunt foarte interesată să am un comportament etic și să le formez un caracter bun, moral, să-i învăț de mici ce înseamnă empatia, altruismul, respectul.

Empatia este o lecție care se poate învăța oricând și care trebuie predată copiilor noștri tot timpul pentru că sănătatea este ceva relativ și, oricât de dur ar părea, “ziua de mâine nu poate fi neapărat a noastră”, iar granița dintre un om sănătos și o persoană cu handicap poate fi extrem de subțire și de fină așa că să fim atenți tot timpul nu doar la acordarea priorității persoanelor cu handicap, dar și la termenii pe care-i folosim când vorbim despre acest subiect.

P.S.: inspirația pentru acest articol mi-a venit de la articolul meu legat de regulile de pe blogul propriu, când spuneam că țin foarte mult la limbajul de pe blog.

Voi ce părere aveți despre înlocuirea din vocabularul propriu și din Constituția revizuită în 2003 a cuvântului handicapat cu sintagma persoană cu handicap?