De când mă știu, am fost o tipă prietenoasă. Îmi place să leg prietenii cu persoane cu care simt că am puncte comune: pasiuni, preocupări și interese, dar nu caut în mod special să am mulți prieteni în jur, de fapt, la timpul pe care-l am, îmi este mai ușor să am mai puțini prieteni.

În opinia mea, prietenii sunt aceia (acelea, mai ales) care:

  • știu să-mi ureze la La mulți ani de ziua mea fără să aștepte să-i anunțe FaceBook-ul că e ziua mea, mai ales că eu nu mai am FaceBook din aprilie (și chiar vă propun un exercițiu: dacă vreți să vă testați prietenii, încercați să chiuliți de pe FaceBook vreo 2 săptămâni așa și să vedeți câți dintre prietenii voștri vor vrea să să caute, doar se onsideră că un prieten adevărat are și adresa de e-mail, are telefonul tău etc.)
  • mă sună (aparent fără motiv) într-o zi de sâmbătă din noiembrie să mă întrebe dacă sunt acasă și apoi se instalează peste câteva minute în fața ușii cu o mână pe sonerie și cu cealaltă pe un castron de piftie (yammy, așa surpriză mai rar)
  • acceptă să mă ajute atunci când alții m-au refuzat și nu se tem de responsabilități
  • știu să mă asculte și să mă înțeleagă
  • nu se plictisesc cu mine când ieșim, sunt sinceri, nu filtrează informația, iar comunicarea decurge lin, natural, fără bariere și blocaje și fără ca cineva să vrea să pară ce nu este
  • dacă sunt mame, cum sunt și eu, nu pozează în mame perfecte, nu se cred superioare, ci îmi spun că și ele au momente mai dificile, iar apoi discuția, ce începuse foarte serios, se transformă în haz de necaz ca să urmeze adevărate hohote de râs 🙂
  • știu să facă un compliment atunci când este cazul
  • știu să-mi recomande un specialist când am nevoie de el
  • sunt altruiste, empatice și cu simțul umorului
  • nu-mi limitează ambițiile, nu mă fac să simt că nu pot mai mult.

Relațiile de prietenie pe care eu le-am avut de-a lungul timpului au fost cam după același tipar și au presupus cam aceleași ingrediente: onestitate, loialitate, altruism, confidențialitate, punctualitate și seriozitate de ambele părți. Unele dintre ele au avut o viață mai lungă, de peste un deceniu și chiar mai mult, altele s-au terminat mai repede (după un an, 2, 3…). Cert este că ceea ce am învățat din toate este faptul că, așa cum spuneam în articolul Ce am învățat în 36 de ani, la punctul 7, și în dragoste, la fel ca în prietenie, pentru ca relația să meargă e nevoie de 2.

Cauzele pentru care relațiile de prietenie se termină mai repede ar putea fi:

  • faptul că noi ne schimbăm în timp: Florina de acum nu seamănă cu Florina de acum 5 ani, prioritățile și pasiunile mele s-au mai dezvoltat în timp, au apărut altele noi, interesele pe care le poți avea cu o persoană de care simți că te leagă ceva se pot schimba și mai este și timpul pe care, dacă nu știi când și cum să-l dedici relației, aceasta nu va dura.
  • impactul rețelelor sociale: oamenii s-au obișnuit (că e deja obișnuință) să-și ureze La mulți ani, Casă de piatră, Concediu plăcut etc. pe FaceBook, și, cum a ajuns FaceBook-ul să-ți dea raportul despre tot ce-ți fac prietenii ce sens mai are să-i suni sau să-i inviți în oraș, nu-i așa? Și iată cum unii dintre noi se amăgesc că au un teanc de prieteni dar, dacă-i întrebi când au ieșit ultima oară cu prietenul/ prietena cel mai bun/ cea mai bună, își dau seama că a trecut ceva de atunci. La fel și copiii: ajung să petreacă timp cu prietenii de pe FaceBook, Instagram, WhatsApp și, în loc să socializeze față în față, de fapt ei se alienează și se simt singuri dacă nu au un telefon veșnic prin apropiere.
  • lipsa de interes pentru a construi și superficilitatea: ce sens mai are să lupți, să dedici timp și să încerci să construiești ceva stabil, durabil, bazat pe sentimente profunde dacă ești la distanță de doar un clic de a-ți face sute de prieteni într-o singură zi 🙁 .

Sunt norocoasă că nu m-am născut în epoca asta digitală așa că prefer relații cu oameni pe care să-i și cunosc personal și cred că o întâlnire față în față te poate binedispune mult mai mult decât să stai să tastezi și să trimiți emoticoane.

Pe de altă parte, am învățat în timp să dau drumul oamenilor care simt eu că s-au îndepărtat sufletește de mine, că nu mai făceau eforturi să fie prietenii mei, deși o prietenie trebuie să fie ceva natural, doar că natural nu înseamnă ca unul să fie vesel, spontan, cu chef de vorbă și de împărtășit informații, iar celălalt să fie/devină indiferent.

Oricum ar fi e bine să privești în față și nu în trecut, să privești cu bucurie la prietenii pe care îi ai și nu la cei pe care i-ai pierdut, deși eu recunosc că sunt persoane care, deși nu mai sunt în viața mea (în calitate de prieteni), încă au rămas în suflet fără să fiu însă o victimă, e vorba doar de respectul pe care li-l port pentru tot ce a însemnat perioada în care ne dăruiam unii altora (mai bine zis, unele altora că despre femei este vorba) atât de multe ore din tinerețea noastră și pentru momentele grele în care am avut noroc să am parte de sprijinul unor persoane minunate.

Deși cred că ești mult mai sărac dacă nu ai nici măcar un prieten adevărat în viața ta, știu sigur faptul că nici mulți prieteni nu înseamnă neapărat bogăție (materială sau sufletească). Echilibrul înseamnă pentru fiecare om altceva: unii pot păstra relații de prietenie de la grădiniță și continuă să construiască alături de acel om, iar alții au parte de prietenii adevărate un pic mai târziu, ceea ce contează este că e responsabilitatea amândurora să construiască pentru că o relație de prietenie adevărată este una în care oamenii investesc mai întâi încredere, își creează baza și apoi tot continuă să pună cărămidă pe cărămidă. Cu cât baza e mai solidă, cu adevărat se pot clădi pe ea adevărate castele și, cu atât ambii parteneri ajung să vadă cât mai departe în viață de cât mai de sus, cu atât evoluează unul ajutat de celălalt, și se simt în relația lor de prietenie ca parte dintr-o echipă.

Prețuiesc foarte mult prietenia în general și, mai ales, prietenia dintre femei, în special, mai ales că, din ce am observat, femeile sunt ceva mai invidioase, mai malițioase și mai complicate (a se citi “complexe”) decât bărbații și, tocmai de aceea, cred că, dacă se întâlnesc două persoane care se respectă una pe cealaltă, au încredere, sunt oneste, altruiste etc., pot crește împreună foarte mult în viitor dacă înțeleg de la început că prietenia e muncă în echipă și presupune o relație win-win. Dacă se întâmplă contrariul și vrei să ai prieteni doar pentru pile sau doar pentru a profita de celălalt, fără a da nimic în schimb, fără a te implica emoțional și fără a împărtăși din cunoștințele și experiențele care crezi că-l pot ajuta pe cel care-ți este prieten atunci nu te aștepta să ai prieteni adevărați în jurul tău, ci vei dezvolta în timp pseudo-relații de prietenie fără nicio bază și care se vor dărâma la primul vânt mai serios.

Deși nu mai am rubrica Citatul de miercuri, vă las totuși în încheiere și în completare, un citat care cred că se potrivește foarte bine și relațiilor de prietenie, citatul marelui sculptor Constantin Brâncuși, la care să vă gândiți:

“Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe” .