Am auzit cu toții de multe ori expresia “vârsta e doar un număr”, dar câți dintre noi chiar credem lucrul ăsta? Și, dacă am crede, cât de bine ne-ar face de fapt un asemenea crez? Păi… depinde cum aplicăm zicala asta, cum facem să folosim propoziția asta în favoarea noastră.

În ce mă privește, vă spun sincer că mă bate gândul să-mi continui (cândva) studiile, și chiar să fac un al treilea master pentru că mă simt foarte dornică și pregătită să învețe. Eu chiar aștept cu nerăbdare prima zi de școală a copiilor mei să văd cum și ce mai învață copiii din zilele noastre, care mai sunt cerințele profesorilor etc.

Stă în puterea noastră să alegem dacă vedem partea goală a paharului sau dacă ne educăm să fim mai optimiști și mai bucuroși de tot ce ni se întâmplă. Doar noi putem alege dacă, atunci când copiii noștri iau vacanța de vară, că tot mai e puțin și se termină anul școlar, noi ne simțim mai bătrâni sau, din contră, simțim cât de multe am învățat odată cu ei și chiar de la ei. 

Dacă vârsta la care unele femei devin mame s-a decalat destul de mult și nu ni se mai pare nimic anormal ca o femeie să aibă un (prim) copil la 40 de ani, iar unii bărbați devin tați chiar după 50 de ani, eu nu văd de ce ne-am opri din învățat și ne-am împiedica în numere atunci când vine vorba de un examen de Bacalauret, de o facultate sau de studiile postuniversitare (master, doctorat) etc.

Cred că și pentru un profesor universitar e interesant să aibă o clasă formată din studenți între care există și 15 ani diferență pentru că discuțiile de la cursuri, dar și prezentările făcute de o echipă formată din colegi cu prefixe diferite de vârstă pot fi mult mai interesante și așa putem învăța unii de la alții, că unii vor ști mai multă teorie, iar ceilalți vor vorbi mai mult din practică, singura condiție fiind să nu fim prea rigizi, sau, mai rău, să ne credem atotștiutori, să considerăm că suntem deasupra tuturor.

Dacă ar fi să dau un sfat unei persoane care nu și-a terminat liceul sau care simte că ar vrea să mai facă un master sau niște studii postliceale (că nu toți simțim nevoia de studii universitare), aș încuraja-o să-și completeze educația fără să simtă presiunea vârstei pentru că nu e niciodată prea târziu. 

Atunci când vrem să schimbăm macazul și să ne îndreptăm spre o altă carieră sau vrem doar să aprofundăm anumite noțiuni pentru a fi și mai bine pregătiți în profesia aleasă, vârsta ar trebui să fie ultimul aspect în care să ne împiedicăm.

Câte dintre femeile care devin bunicuțe credeți că sunt atât de bine pregătite pentru tot ce presupune rolul de bunică, încât să nu mai trebuiască să învețe nimic? Să nu mai trebuiască să citească o carte sau să învețe ceva dintr-un film, poate chiar să facă un curs de puericultură, de prim-ajutor etc.?

Credeți că, dacă o bunicuță merge la un curs de prim-ajutor pentru că vrea să știe că, atunci când i se va încredința nepotul/nepoata de doar câteva luni, va fi pregătită în orice situație neprevăzută, cel care predă cursul se va uita ciudat la ea sau ceilalți cursanți o vor privi chiorâș? Nu, deloc. Eu cred că o astfel de bunicuță ar fi un exemplu pozitiv extraordinar pentru cursanții mai tineri.

Și mai cred că, dacă bunicele din România ar alege să citească o carte sau chiar să urmeze niște cursuri în loc să stea să încarce poze pe FaceBook cu nepoții sau chiar să facă mai multă mișcare ca să aibă o condiție fizică ce le permite să țină pasul (la propriu) cu generația tânără, și, de ce nu, să mai citească (din când în când) și câte un blog să vadă cam despre ce mai discută mamele și ce subiecte le interesează/stresează mai mult pe mame, lucrurile ar merge mult mai bine în familiile din România.

Cu siguranță că nu toți oamenii pot să-și continue studiile, chiar dacă și-ar dori pentru că fiecare și le știe pe ale lui, însă cred că inteligența emoțională și cea spirituală ar trebui cu toții să ne-o dezvoltăm continuu până la finalul vieții pentru că doar prin învățarea continuă putem să fim de ajutor și nouă, copiilor noștri, dar și celorlalți oameni din jur, fie că sunt rude, prieteni sau chiar simpli necunoscuți.

Nu lăsați pe nimeni să vă micșoreze ambițiile și, dacă simțiți că vreți să faceți mai mult cu viața voastră și vreți să învățați mai mult urmând o formă de învățământ sau un curs, atunci nu mai așteptați aprobări din exterior sau scuze, ci luați-vă singuri viața în piept și urmați-vă instinctul! 

P.s.: nu vă fie teamă, și profesorii tot oameni sunt și chiar și cei mai stăpâni pe ei se mai stresează uneori când apar în fața unei clase noi și știu că au multe perechi de ochi ațintiți spre ei.