Când am cumpărat cartea de care povestesc azi nu știam nimic despre autoare, așa că vă spun ce am citit și ce am dedus și eu: Svetlana Aleksievici este o jurnalistă din Belarus, născută în Ucraina pe 31 mai 1948 (acum are 71 de ani practic) și care în anul 2015 a luat Premiul Nobel pentru literatură.

Cartea Ultimii martori cuprinde mărturiile absolut sfâșietoarea ale celor care au avut neșansa, că nu știu cum să-i spun altfel, să fie copii (copii între 3 și 12 ani, cum apare în carte) în timpul celui mai înfiorător război din lume care a dus la pierderi de milioane de vieți omenești.

Dacă pierderile de vieți omenești au putut fi aproximate, traumele psihologice ale celor care au supraviețuit războiului, în mod special ale celor care erau copii între 1941 și 1945, nu vor putea fi niciodată evaluate cu adevărat și nici repercusiunile ororilor războiului asupra moștenitorilor acestora.

Povestirile lor, oamenilor deveniți adulți și chiar părinți între timp, despre ce a însemnat războiul m-au tulburat atât de tare încât știu sigur că voi fi afectată pentru tot restul vieții mele și mi-au schimbat optica în privința multor lucruri cum ar fi risipa care se face peste tot în lume în multe domenii începând în mod special cu risipa de hrană.

Războiul cred (de fapt, sunt sigură) că-i cel mai înfricoșător lucru de pe planeta asta, e dureros și să-l pronunți, e un cuvânt sinonim cu iad, vătămător și al trupului, dar și al sufletului, iar când în aceeași propoziție/ frază pui cuvintele război și copil, totul se întunecă.

Am vrut să scriu despre cartea asta pentru că eu am învățat din ea și, în tot răul ăla ce părea că nu se mai termină, nu am putut să nu observ atitudinea mamelor din acele vremuri, dedicarea lor și sacrificiul suprem, mame eroine care iubeau și puteau adopta fără probleme copiii care rămăseseră orfani, pe care-i tratau apoi de parcă ele însele i-ar fi născut, mame cu mulți copii care făceau eforturi supraomenești ca să-i protejeze de trupele inamice (nemți), dar și de foame, de boli și răni fizice, de traumele adânci ale căror urme în timp nu pot fi măsurate.

Cartea Ultimii martori este o carte despre copilăria văzută din cel mai urât unghi, o copilărie pe care niciun părinte de pe lumea asa nu și-o poate imagina pentru ai săi copii, dar și despre mamele eroine ale acelor vremuri și este cu siguranță cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Singura observație pe care o am este că, dacă vă apucați să citiți cartea, ar fi bine, pentru a diminua puțin efectul de tristețe care te poate cuprinde instantaneu ca om s-o citiți concomitent cu o alta, eu pe Ultimii martori o citeam ziua, iar seara citeam o carte mai veselă, despre iubire, ambiții și autodepășire și așa mi-a fost ceva mai ușor să trec peste pasaje pe care nici să le reproduc nu pot și nici să mi le imaginez pentru că, repet, războiul este răul însuși.