Foi îngălbenite de timp, de vreme și de trudă stăteau liniștite de ani de zile pe undeva prin raftul meu de cărți. Teancuri de amintiri ce așteptau să fie scoase la lumină.
Te uiți uneori și te miri de ce găsești prin casele bunicilor sau ale unora dintre cunoscuții mai în vârstă: poate vreo carte veche, o poză, un set de farfurii sau un serviciu de cafea, poate o bijuterie sau chiar o simplă scoică. „Câte vechituri păstrează oamenii”, e primul gând ce-ți vine-n minte. Spiritul tău tânăr și superficial crede că poate să judece cât de valoroase sau de puțin valoroase sunt acele fărâme, crâmpeie de suflet, păstrate cu grijă.
Apoi revii la ale tale, la vechiturile tale și descoperi lucrări de control, teze, teste, dosite într-un colț de bibliotecă.
Și faci repede un calcul elementar: ai …ani și unele lucrări sunt dintr-a patra. Da, din clasa a patra când aveai, cât aveai? 10 ani? Și apoi realizezi că foile astea galbene, pe care le ții acum în mână, reprezintă o variantă a ta de acum mai bine de … n-șpe ani… și începi să te cauți printre rânduri necăjite. Răsfoiești cu sete precum un copil care abia a învățat să citească. Treci de la lucrările de control la geografie, la cele de fizică sau de mate. Și, culmea, în clasa a V-a vezi că luai nota 10 la mate (ciudat, tu credeai c-ai fost praf la mate mereu), apoi vin alte lucrări: de fizică și de istorie cu pete invizibile de sânge că ochiul nu vede roșu, dar sufletul știe că a curs sânge când s-a scris istoria. Apoi alte teste și lucrări ți se lipesc de mână precum se lipesc copiii de fusta mamei când sunt mici și neajutorați. Sunt și unele de religie chiar, și multe altele de nota 10.
Tot scormonind, sufletul tău vede dintr-o dată iar roșu în fața ochilor, pentru că pixul ăla roșu acolo pe foaia ta galbenă e simțit ca o armă, și găsește asta:

Și apoi te trece un fior rece pe șira spinării și te gândești, cu mintea de acum, cum poate cineva care mai este și profesor de limba română să-i spună unui copil de clasa a VII-a că „îl cunoaște după scris”? Așa merge treaba, vezi omul îmbrăcat mai sărăcăcios și gata, judeci și zici că-i și prost? Vezi o femeie nemachiată și gata zici că o cunoști că, dacă-i naturală, e o femeie care nu prea se îngrijește? Știi tu ce-i în sufletul ei? Vezi un om care dă cu sapa și zici că-și merită soarta? Mare păcat când judecăm forma și nu suntem interesați de fond!

Și doamna profesoară se gândea atunci ca n-ar strica să-i scrie copilului de clasa a VII-a (adică mie) pe toate paginile aceleiași lucrări că scrisul este urât, ca să fie clar. 🙁

Și apoi mai găsesc o lucrare în care doamna profesoară, care nu putea trece peste scrisul meu cu picioarele, îmi face totuși un mic compliment. S-o fi simțit vinovată.

Și acum, privind în urmă, văd și eu că scrisul era urât, dar era așa că era scrisul unui copil nedreptățit de viață și copilul ăsta atât putea atunci: să aibă un scris necăjit cu litere chircite care parcă se ascundeau una de alta de zici că fuseseră în război și rămăseseră cu traume. Nu mai știau care e inamicul și care le sunt prietenii.
Mi-am căutat prin teancurile de notițe și azi scrisul meu e mult mai uniform, frumos nu cred că va fi vreodată, dar literele nu mai sunt atât de chinuite, însă, sufletul, el… e la fel. Nu, nu chinuit, că între timp s-a mai călit trecând prin viață, e la fel de tânăr am vrut să spun și de copilăros. Dar câți oameni mai sunt azi interesați să încerce să treacă de ambalaj atunci când văd un om pentru prima oară? E mai simplu, nu-i așa, să ne oprim la formă, să ne cramponăm de o ață care atârnă nu știu cum, niște cearcăne care nu sunt mascate sau niște riduri neoperate. E plăcerea aia sadică a unora de a pune etichete și a le lipi bine de tot.
Credeam că forma contează doar în zilele noastre, dar iată că și pe vremea când eram eu școlar era la fel de important să fie totul perfect. De aceea doamna mea profesoară de limba română nu m-a putut accepta niciodată cu minusurile mele: și slabă, și mică de statură și cu scris urât. Păi cine a mai pomenit așa ceva? Cum să aspiri la note de 9 și 10 dacă tu scrii în halul ăsta sau cum să-ți permiți să iei apărarea unui pui zgribulit de prepeliță când tu însuți ești un pui zgribulit cu un scris necăjit?


Și, pentru că tocmai mi-am amintit, da, colega mea de bancă, prietena mea cea mai bună, cea care mi-a devenit cel mai mare concurent în clasa a VIII-a, ea avea un scris caligrafic, adorabil chiar, și asta era un plus și un avantaj pe care eu a trebuit să-l compensez altfel, de aia a fost atât de greu atunci să iau Premiul întâi.
Și câți copii nu or fi azi care au un scris mai altfel și dau peste educatori sau profesori ce se cramponează de detalii inutile și care n-au nicio legătură cu ce calități are puiul ăla de om sau ce aspirații are. Și cum lupți, când ești doar un copil cu un scris necăjit, cu o mentalitate de genul:
„După scris se cunoaște un om!„
Mă bucur că mi-am păstrat foile astea galbene și pline de atenționări că „scriu urât„, chiar „f.f. urât„, că așa pricep clar de ce profesoara mea nu m-a plăcut niciodată, deși eu am fost și voi rămâne mereu îndrăgostită de limba română.
Cred că dacă am judeca doctorii, care sunt campioni ai scrisului „frumos„, ar trebui să nu mai mergem în veci la spital de teamă să nu ne consulte sau opereze așa cum scriu: strâmb și ilizibil de cele mai multe ori.
Și da, am dreptul să iubesc limba română chiar și când caligrafia mea lasă de dorit, iar un om se cunoaște după scris atâta timp cât ne referim la ce scrie, la valorile și principiile morale transmise prin scris și nu la cât de caligrafic scrie și cum îl face pe m la fel ca pe n.
Iată azi tastaturile ne ajută pe toți să scriem CALIGRAFIC, litere perfect drepte, aliniate, că doar asta fac roboții: uniformizează, nu?
Important e însă și va rămâne mereu despre ce anume scriem și cât de mult putem influența în bine prin cuvintele așezate de noi!
Ce amintiri ai! Eu m-as rupe cumva de negativismele astea. Normal ca cei cu scrisul urat ajung doctori. 😛 ASa se zicea in copilari mea, caci niciodata nu le intelegeai reteta. Asa ca n-o pune la suflet..
Mi-ar fi placut sa le fi pastrat si eu. Dar s-au dussssss… O zi buna! Te mbratisez cu drag!
Ha-ha, m-ai făcut să râd, păi negativisme sau nu, eu am de conturat un personaj pentru romanul meu și trebuie să cunosc Florina-copilul, Florina-adolescenta etc. Și asta fac: introspecție. Riscurile meseriei, Ina! Sunt valoroase pentru mine să știi și le prețuiesc! Și eu te îmbrățișez! 🙂
Și eu scriu urât. La mine nu profesorii îmi ziceau, ci mama. Și chiar era urât și încă e. Who cares? Noi să fim sănătoși 😀
🙂 Mama nu se lua niciodată de ce făceam la școală, pentru ea eram copilul perfect chiar și când făceam trăznăi că știa că se poate baza pe mine! 🙂
P.s.: oricum când zice mama nu pui la suflet cum pui când zic străinii, nu?
Depinde ce si cum le zice mama…depinde de fapt de mama…
Da, înțeleg ce spui, așa că nu am nimic de comentat. Nu te contrazic 🙁
Asa frumos ai scris articolul. Dar și eu m-as rupe de negativismele astea. Ce rost are sa te gândești acum ce a facut femeia aia? Ca era …. si rea si bănuiesc că multe suflete a schilodit. Si le-a schilodit pe unele care deja erau nitel ciobite, ca celorlalți nu le-ar fi pasat.
Eu îți mulțumesc, Elena, mi-am permis să-ți înlocuiesc un cuvânt cu „femeia” și să-ți pun puncte puncte în locul altui cuvânt pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni, a trecut, a fost acum mult timp… Eu am scris articolul nu pentru gâlceavă ci pentur că mi s-a părut atât de ciudat să afirmi așa ceva referindu-te la formă și nu la fond, mai ales că eu eram un copil curat, ordonat, total în antiteză de cât de deșănțat scriam și nu mi s-a părut normal. 🙁 Dacă te deranjează că am corectat în mesajul tău îmi spui și-l șterg… Read more »
Nu nu ma deranjeaza , m-am gandit dupa ce l-am trimis ca poate nu o sa iti placa. Sper sa nu creada lumea ca erau obscenitati 🙂 Dar cred ca cuvântul respectiv are sensul de rau , cineva care nu e bun e rau, nu? Si totusi stergandu-l pui si tu accent pe forma. Evităm sa folosim unele cuvinte ca sa nu suparam pe unii sau altii, dar putem sa facem mult mai mult rau fiind totodată complet politically corect, femeia aia n-a folosit cuvinte urate, deci forma ei era buna, dar ti-a facut mult rau. Dar repet, nu ma… Read more »
Ce simpatică ești. Nu, nu erau obscenități, i-am liniștit pe ceilalți cititori. Să știi că m-ai pus pe gânduri: NU știu nimic de sindromul ăla, caut, mă interesez, tot ce contează e că eu, acum, ca mamă, nu aș permite în veci ca i mei copii să pățească ce am pățit eu. Nu, nu, la mine nu e aia cu politiclly corect, nu e deloc, nu asta e ideea, eu vb în calitate de cititor de bloguri că tare greu îmi vine uneori să intru pe bloguri să să văd că limbajul nu se moderează… deloc, pe unele, în fine… Read more »
p.s.: și da, așa e, eu ajunsesem într-a 5-a cu sufletul puțin schilodit și tare bine mi-ar fi prins blândețea ei, profesoarei de la materia mea preferată din toți cei 12 ani de școală. Dar n-a fost să fie, viața m-a recompensat într-a 9-a când am întâlnit cea mai minunată, mai calmă și mai bine pregătită profesoară (de limba română). Am îndrăgit-o enorm și încă îi port multă admirație! 🙂
si eu am scris urat. Am cunoscut un student la arte ce picta niste icoane extraordinare si avea un scris ce nu il puteam citi.
Acu’, pe aia care scriu frumos, va intreb, v-a folosit la ceva? Intreb pentru o prietena.
Altfel, si eu sunt de acord cu ce zic celelalte comment-uri: unele amintiri merita sa le lasam in spate. Mai ales cele care nu ne aduc niciun folos in prezent.
Tot răul merită lăsat în spate și iertat, dacă putem, însă, ca să te cunoști pe tine ca om, trebuie să știi de unde vii și să-ți răspunzi la acele de ce-uri pe care noi toți le avem. Observații ce par nevinovate ca cele din articolul meu pot naște adevărate drame pentru că una e să jignești un om cu o încredere foarte strașnică în el, și alta e să te iei de un copil vulnerabil. Și eu, da, din păcate atunci nu eram călită ca acum, ci eram un copil vulnerabil. Am scris articolul pentru că da, pentru mine… Read more »
Florina, dragă! După ce voi zice că mi-a plăcut mult articolul și mi-a deschis poftă să comentenz în lung și în lat pe tema asta, pentru că sunt multe de spus… Căci e vorba până la urmă despre educație, ori aici, când vine vorba de copii sunt extraordinar de captat. Avem noi ceva mai scump pe lumea asta, în afară de ei? Dar mă opresc! Hai să mă mulțumesc deocamdată cu ce a fost zis deja până acum… Ideea este că aș mai reveni din tot dragul pe pagina ta și pur și simplu nu știu cum s-o fac! Nu… Read more »
Bunp seara! Ce mă bucur să am un semn de la dvs. Nici eu n-am mai intrat de ceva vreme pe bloguri, e un buton de Subscribe, din ce am văzut eu, e undeva în josul articolului, Ina am văzut că mă poate urmări, Issa însă și Potecuța nu. Nici Mishuk nu putea, nu știu, o să mă mai uit, promit sau poate îmi fac iar buton de abonare. 🙂 Vă mulțumesc mult! 🙂
Nici nu vrei sa stii ce scris aveam in clasa a VII-a, ba chiar si mai tarziu, in liceu. Dar am avut profesoare de limba romana care nu s-au impiedicat niciodata de asta si le multumesc. Sper sa ma auda de acolo de unde sunt acum. E drept. intre timp mi l-am schimbat, pentru ca ma saturasem sa incerc sa imi descifrez propriile hieroglife si ma enervam cumplit cand vedeam scrisul caligrafic al prietenei mele. (nu am sa uit cand un copil a venit sa ma roage sa vorbesc cu diriginta clasei care nu l-a crezut ca adeverinta cu care… Read more »
Ha-ha, tare aia cu adeverința. Deci ești un medic atipic 🙂 Acum mi l-am mai reglat, știi, și eu chiar scriu mult și de mână, așa m-am obișnuit. Mă bucur că ne cunoaștem! 🙂
Si eu ma bucur. Cu scrisul… inca am fel de fel de notite scrise de mana, si, nu neaparat ca sa nu uit cum se face, inca mai scriu scrisori, macar de sarbatori si la aniversari. Din cele clasice, scrise pe hartie si puse in plic, neaparat asortat(aici e o alta poveste), chiar daca fiu-meu, cand se intampla sa ne mai intalnim se uita mirat la mine. In traducere libera, asta inseamna ceva de genul, nu pot sa cred ca inca mai folosesti hartia si citesti carti tiparite! Cand te modernizezi si tu? :))) Medic atipic zici? nu stiu, poate… Read more »
Medic atipic doar în sensul că medicii scriu urât de obicei și tu zici că ai scris frumos. La asta m-am referit! 🙂 Ce frumos e că scrii scrisori și le personalizezi așa, pui suflet, tare frumos!
Da, săracii pacienți, bine faci, ai toată admirația mea! 🙂
Multumesc, Florina. Eu asa zic, ca scriu mai frumos decat colegii mei, dar frumos e o notiune relativa si… subiectiva
Da, așa e și mereu va fi la fel, e subiectivitate la chestiuni de genul ăsta. Ți-am lăsat un comentariu la tine pe blog să e întreb dacă ne putem tutui, habar n-am vârsta omului și nu vreau să par nepoliticoasă 🙂
Chiar te rog. Eu cred ca politetea nu tine neaparat de folosirea arbtrara a unui pronume. Si varsta e o notiune la fel de relativa :))
Mulțumesc. Sigur că nu ține doar de pronume, dar ăsta-i primul lucru când pun un comentariu, știi… 🙂 Totu-i relativ!
Ce ti s-a intamplat tie a fost tortura. Pe mine m-a intrebat educatoarea fetei daca-i spun NU copilului vreodata? Am plans o saptamana. Intre timp a simtit pe pielea ei 😁 Eu am scris mereu frumos, puteam sa-mi schimb scrisul foarte usor si puteam scrie pagini intregi cu alt scris, includiv cu litere de tipar. Dar, binenteles, am si un scris de „toata ziua”. Cu toate astea, o frustrare a ramas permanenta pana astazi, aceea de a-mi intelege propriul scris. In rest, ma bucur ca inca scrii pe blog.
Da, a fost greu atunci și a fost excepția. Nu m-am lăsat de blog, am renunțat la FaceBook de ceva vreme că nu mă mi regăseam. Încă mai postez tutoriale de personalizare a hainelor, dar mai rar, mult mai rar.
Tu chiar ai fost prima persoană care mi-a lăsat comentarii 🙂