„După scris se cunoaște un om!”

Foi îngălbenite de timp, de vreme și de trudă stăteau liniștite de ani de zile pe undeva prin raftul meu de cărți. Teancuri de amintiri ce așteptau să fie scoase la lumină.

Te uiți uneori și te miri de ce găsești prin casele bunicilor sau ale unora dintre cunoscuții mai în vârstă: poate vreo carte veche, o poză, un set de farfurii sau un serviciu de cafea, poate o bijuterie sau chiar o simplă scoică. „Câte vechituri păstrează oamenii”, e primul gând ce-ți vine-n minte. Spiritul tău tânăr și superficial crede că poate să judece cât de valoroase sau de puțin valoroase sunt acele fărâme, crâmpeie de suflet, păstrate cu grijă.

Apoi revii la ale tale, la vechiturile tale și descoperi lucrări de control, teze, teste, dosite într-un colț de bibliotecă.

Și faci repede un calcul elementar: ai …ani și unele lucrări sunt dintr-a patra. Da, din clasa a patra când aveai, cât aveai? 10 ani? Și apoi realizezi că foile astea galbene, pe care le ții acum în mână, reprezintă o variantă a ta de acum mai bine de … n-șpe ani… și începi să te cauți printre rânduri necăjite. Răsfoiești cu sete precum un copil care abia a învățat să citească. Treci de la lucrările de control la geografie, la cele de fizică sau de mate. Și, culmea, în clasa a V-a vezi că luai nota 10 la mate (ciudat, tu credeai c-ai fost praf la mate mereu), apoi vin alte lucrări: de fizică și de istorie cu pete invizibile de sânge că ochiul nu vede roșu, dar sufletul știe că a curs sânge când s-a scris istoria. Apoi alte teste și lucrări ți se lipesc de mână precum se lipesc copiii de fusta mamei când sunt mici și neajutorați. Sunt și unele de religie chiar, și multe altele de nota 10.

Tot scormonind, sufletul tău vede dintr-o dată iar roșu în fața ochilor, pentru că pixul ăla roșu acolo pe foaia ta galbenă e simțit ca o armă, și găsește asta:

Și apoi te trece un fior rece pe șira spinării și te gândești, cu mintea de acum, cum poate cineva care mai este și profesor de limba română să-i spună unui copil de clasa a VII-a că „îl cunoaște după scris”? Așa merge treaba, vezi omul îmbrăcat mai sărăcăcios și gata, judeci și zici că-i și prost? Vezi o femeie nemachiată și gata zici că o cunoști că, dacă-i naturală, e o femeie care nu prea se îngrijește? Știi tu ce-i în sufletul ei? Vezi un om care dă cu sapa și zici că-și merită soarta? Mare păcat când judecăm forma și nu suntem interesați de fond!

Și doamna profesoară se gândea atunci ca n-ar strica să-i scrie copilului de clasa a VII-a (adică mie) pe toate paginile aceleiași lucrări că scrisul este urât, ca să fie clar. 🙁

Și apoi mai găsesc o lucrare în care doamna profesoară, care nu putea trece peste scrisul meu cu picioarele, îmi face totuși un mic compliment. S-o fi simțit vinovată.

Și acum, privind în urmă, văd și eu că scrisul era urât, dar era așa că era scrisul unui copil nedreptățit de viață și copilul ăsta atât putea atunci: să aibă un scris necăjit cu litere chircite care parcă se ascundeau una de alta de zici că fuseseră în război și rămăseseră cu traume. Nu mai știau care e inamicul și care le sunt prietenii.

Mi-am căutat prin teancurile de notițe și azi scrisul meu e mult mai uniform, frumos nu cred că va fi vreodată, dar literele nu mai sunt atât de chinuite, însă, sufletul, el… e la fel. Nu, nu chinuit, că între timp s-a mai călit trecând prin viață, e la fel de tânăr am vrut să spun și de copilăros. Dar câți oameni mai sunt azi interesați să încerce să treacă de ambalaj atunci când văd un om pentru prima oară? E mai simplu, nu-i așa, să ne oprim la formă, să ne cramponăm de o ață care atârnă nu știu cum, niște cearcăne care nu sunt mascate sau niște riduri neoperate. E plăcerea aia sadică a unora de a pune etichete și a le lipi bine de tot.

Credeam că forma contează doar în zilele noastre, dar iată că și pe vremea când eram eu școlar era la fel de important să fie totul perfect. De aceea doamna mea profesoară de limba română nu m-a putut accepta niciodată cu minusurile mele: și slabă, și mică de statură și cu scris urât. Păi cine a mai pomenit așa ceva? Cum să aspiri la note de 9 și 10 dacă tu scrii în halul ăsta sau cum să-ți permiți să iei apărarea unui pui zgribulit de prepeliță când tu însuți ești un pui zgribulit cu un scris necăjit?

Și, pentru că tocmai mi-am amintit, da, colega mea de bancă, prietena mea cea mai bună, cea care mi-a devenit cel mai mare concurent în clasa a VIII-a, ea avea un scris caligrafic, adorabil chiar, și asta era un plus și un avantaj pe care eu a trebuit să-l compensez altfel, de aia a fost atât de greu atunci să iau Premiul întâi.

Și câți copii nu or fi azi care au un scris mai altfel și dau peste educatori sau profesori ce se cramponează de detalii inutile și care n-au nicio legătură cu ce calități are puiul ăla de om sau ce aspirații are. Și cum lupți, când ești doar un copil cu un scris necăjit, cu o mentalitate de genul:

„După scris se cunoaște un om!„

Mă bucur că mi-am păstrat foile astea galbene și pline de atenționări că „scriu urât„, chiar „f.f. urât„, că așa pricep clar de ce profesoara mea nu m-a plăcut niciodată, deși eu am fost și voi rămâne mereu îndrăgostită de limba română.

Cred că dacă am judeca doctorii, care sunt campioni ai scrisului „frumos„, ar trebui să nu mai mergem în veci la spital de teamă să nu ne consulte sau opereze așa cum scriu: strâmb și ilizibil de cele mai multe ori.

Și da, am dreptul să iubesc limba română chiar și când caligrafia mea lasă de dorit, iar un om se cunoaște după scris atâta timp cât ne referim la ce scrie, la valorile și principiile morale transmise prin scris și nu la cât de caligrafic scrie și cum îl face pe m la fel ca pe n.

Iată azi tastaturile ne ajută pe toți să scriem CALIGRAFIC, litere perfect drepte, aliniate, că doar asta fac roboții: uniformizează, nu?

Important e însă și va rămâne mereu despre ce anume scriem și cât de mult putem influența în bine prin cuvintele așezate de noi!