E 2021, deja ianuarie pe trecute și eu mă gândeam cu ce articol să încep scrisul pe blog. Și mi-am amintit de copilărie, de iernile copilăriei și cum erau ele. Mi-a făcut bine exercițiul ăsta.
Mai țineți minte cum era pe vremuri? Cum arătau iernile copilăriei noastre? Eu nu am cum să uit: ziua se lungea brusc și părinții ne lăsau mult de tot să stăm afară la zăpadă pentru că noaptea era mult mai luminată.
Rememorez cum ne adunam cu toții, toată gașca de la bloc pentru a sărbători venirea iernii, scoteam săniile și nu știam ce să facem mai întâi. În graba noastră e destul de posibil să ne fi uitat acasă ba fularul, ba mănușile, dar nu mai conta, era zăpadă și doar asta ne interesa. Și cum trăgeam noi saniile după noi, le legam uneori unele de altele de făceam un trenuleț de vreo 4 sănii și apoi vedeam cine erau năpăstuiții care trebuiau să le tragă. Ne plictiseam repede însă, așa că, dacă încă era ziua, ne adunam să formăm echipa pentru primul fotbal pe zăpadă de pe anul ăla. Mai pe înserat ne făceam cazemate prin grădinile care primăvara și vara erau frumos aranjate și pline de flori și ne băteam cu bulgări. Nu intram de tot în casă decât după ce aduceam sticle de 2 l cu apă rece de acasă pentru a le turna unde aveam noi chef să înghețe peste noapte ca a doua zi să putem avea un ghețuș numai al nostru (spre disperarea vecinilor mai în vârstă 🙂 ).
Și, partea cea mai frumoasă era că nici părinții nu ne stricau bucuria, nu erau cicălitori, nu se plângeau că venim uzi leaorcă sau că poate răcim, erau ceva mai relaxați decât noi, părinții de azi. Și, poate n-ar strica, să învățăm de la ei, de la părinții noștri.
Ideea e că nu degeaba sunt născută iarna, recunosc că eu ador zăpada și, ori de câte ori e alb afară, am așa un sentiment că sunt copil din nou și că ies cu prietenii la joacă și parcă mă și văd apoi întoarsă cu degetele de la picioare puțin umezite, degerate chiar, mănușile cu țurțuri, roșie în obraji și fericită.
Să nu uităm să ne simțim copii și să profităm de tot ce ne amintește de bucuriile alea pure de când eram mici că ele ne dau acel echilibru de care avem nevoie mai mult decât oricând.
Sursa foto: eu, când eram mai tânără 🙂
ah, pe mine ma cicaleau si am mai luat si bataie ca ml-am tarait pe frate meu prin cine stie locuri, da’ ce, crezi ca bagam ins eama? eram afara la joaca!
Si tin minte si narile inghetzate.
Si frigul comunist din casa.
Si ghetele ude si rupte.
De frigul ăla comunist… mamă, nu vreau să-mi amintesc, sunt selectivă și ultra optimistă în privința copilăriei… 🙂
d’aia ma bucuram ca merg la bunici: aveam locul pe soba, aveam mancare din belsug si libertate afara.
Of, îmi pare rău, eram fericită în București că acolo aveam gașca 🙂
Da, si eu imi amintesc cu nostalgie cum veneam toti înghețati acasa, cand ne dezbracam eram.uzi pana la piele. Intr-adevar atunci nimeni nu ne certa ca poate racim, era atata bucurie in aer. Tin minte ca intr-o iarna s-a încălzit vremea de s-a topit toata zăpada, apoi a înghețat la loc si s-a facut in curtea școlii un adevărat patinoar. Am iesit cu totii cu patinele atunci.
Eu ma bucur de zăpadă si acum, păcat ca la noi ninge extrem de rar. Iar anul asta nu se prea arata sa plecam la munte.
Da, normal și eu mă bucur, odată cu copiii, când ninge mi se luminează brusc fața. Ce vremuri minunate, să le păstrăm mereu în suflete!
A fost odată…copilăria mea într-o depresiune intracarpatică! Cu ierni ce începeau la sfârşitul lui octombrie şi se sfârşeau la sfârşitul lui aprilie. Cu zăpezi ce depăşeau gardurile şi frig, geruri şi viscole! Sigur că ne mai şi jucam, dar doar duminica. În restul zilelor nu prea era vreme. Toți copiii lucrau în gospodării pe lângă mame, tații fiind la lucru. Era întuneric când terminam treburile! Dar a trecut şi încă simt mirosul laptelui în ceaunul cu mămăligă; căldura din soba cu lemne; gustul merelor pădurețe coapte în lerul de la sobă…
Bine ai revenit, fată dragă şi frumoasă!
Hei, bine v-am regăsit, n-o să mai lipsesc așa de mult, promit! Ce vremuri… Îmi imaginez că nu era ușor, în București era mai simplu, pintre blocuri… una-i copilăria, oricum! 🙂
O, da, exact despre asta am scris și eu acum doi ani, iernile copilăriei sunt de neuitat! Și întotdeauna la prima ninsoare musai să le pomenesc deși io, recunosc, nu-s vreun mare fan al iernii, poate pentru că sunt născută în toiul verii.
Bine ai venit! Eu pur și simplu nu mă pot abține să scriu despre iarnă, doar sunt născută în ianuarie, aproape de Bobotează 🙂
Na uite, la mine, iarna la bloc echivalează cu patinele şi mai deloc cu sania. Nu-mi amintesc deloc. Bine, când eram mică şi mă trăgea bietul bunicul prin parc, pe sanie. Dar după ce am mai crescut, am lăsat sania şi cam toţi au făcut la fel. Noi am avut patinoar în faţa blocului deci îţi dai seama ce răsfăţaţi am fost şi nu mai aveam nevoie de sănii.
Cu sania mă dădeam la bunici şi aveam şi unde, erau două pârtii chiar în sat, că era o pantă de ne simţeam la munte. Ehee, ce vremuri şi ce amintiri!
Mi-amintit, stai că și Elena zicea ceava de patine. Eu n-aveam bani de patine, am învățat să patinez cu unele de împrumut, dar faza cea mai tare am trăit-o când ne-am jucat hochei pe un lac din cartier închețat cu un cub de gheață pe post de „minge”. Frumoase vremuri, clar! 🙂
Ooo, cum de nu te-am văzut cu postarea. Mă bucur multcă ai revenit, Florina și te îmbrățișez cu drag. Ce amintiri frumoase evoci tu. Parcă mă văd cu tine, de la șirul de sânii la sticla pentru ghețuș. Dar mi-ai reamintit de cazemAte, ce amintiri. Construiam cu oaresh’ ce dexteritate zidul înalt cat noi și de acolo cășunam pe vecinii de cazemată cu ploaia de bulgari.
Mulțumesc mult pentru incursiunea în iarna de altădat’.
Seara buna! ?❤️
Da, era o nebunie totală, stăteam până seara la felinarul din grădină, eu știu cât consolidam la cazemata aia și apoi, când să ne batem mai bine, ne băgau părinții-n casă 🙂 🙂 🙂 . Te pup, Ina!