• Florina, citește! se auzi vocea impunătoare a profesoarei în timp ce privea la fetița slăbuță așezată în prima bancă.
  • Copii, faceți liniște, da? completă apoi după ce Florina dăduse deja aprobator din cap că e pregătită să citească. De fapt, copilul era obișnuit ca la aproape toate orele de limba română să le citească celorlalți colegi. Vocea ei serioasă și gravă, poate prea serioasă pentru un copil, îi determina, de fiecare dată, pe colegii ei să facă o liniște deplină.
  • Puiul, de Ioan Aexandru Brătescu-Voinești… începu Forina povestioara despre care nu cunoștea nimic și pe care atunci o citea pentru prima dată în viața ei. Începuse bucuroasă că a fost pusă din nou să citească și nu avea idee cum se va sfârși. Ultimele rânduri, însă, le va citi cu lacrimi în ochi, lacrimi cărora nu le dăduse totuși drumul să curgă până ce povestioara nu avea să se sfârșească. Abia la ultimul punct, copilul realiză că, de-ar mai fi fost o singură propoziție, i-ar fi fost imposibil s-o citească cu ochii ei tulburați și umezi, plini de lacrimi de durere, de răzvrătire și de neputință.
  • Ați înțeles, copii, ce ziceți, a procedat bine prepelița, nu-i așa? se auzi din nou vocea profesoarei de limba română.

Copiii, ca hipnotizați, răspunseră toți cu cel mai hotărât DA.

Cum s-au putut decide atât de ușor să-i răspundă profesoarei, se gândea Florina și de ce toți erau de acord cu modul în care procedase prepelița? Nu, eu nu sunt de acord și nu voi fi niciodată, își spunea apoi copilul în sinea lui în timp ce-și privea lacrimile căzute pe bancă.

  • Florina, tu ce zici? o întrerupse brusc profesoara ai cărei ochi scrutători Florina putea să-i simtă chiar dacă evită inițial s-o confrunte din priviri. Se adună apoi, își sterse lacrimile și spuse ferm:

Nu, eu nu sunt de acord, doamna profesoara, cu decizia prepeliței!

Cum să nu fii de acord, fetițo?

Florina știa bine că dacă aude cuvântul „fetițo”, vor urma și alte apelative nu la fel de drăguțe și totuși îndârjirea ei crescu și spuse și mai răspicat asumându-și totodata atitudinea reactivă a profesoarei, care nu era obișnuită să fie contrazisă de elevii ei.

  • Eu cred că prepelița nu a procedat corect că a lăsat puișorul să moară de frig. Trebuia să-i ia cu ea.
  • Cum să-l ia cu ea, fetiță? De unde-ți vin ideile astea? Cum e posibil să nu înțelegi tocmai tu? Nu vezi că toți colegii tăi sunt de acord cu decizia prepeliței?
  • Spuneți copii: gestul prepeliței este unul corect în situația asta sau avea de ales? Nu-i așa că prepelița a procedat bine?
  • Daaaaa, se auziră glasurile colegilor care, brusc, deveniseră niște dușmani ce-și priveau colega cu multă ură, dar și cu satifacția că ea, cea care-i controla la teme, ea cea care răspundea mereu și era mai tot timpul cu mâna pe sus, acum greșea. În sfârșit Florina, șefa clasei, greșea și merita pedeapsa.
  • Fetițo, tu ți-ai auzit colegii? Încă mai crezi că prepelița a procedat greșit?
  • Da, eu așa cred că nu trebuia să-și părăseasca puișorul.
  • Dar tu nu înțelegi că altfel ar fi riscat să moară și ceilalți pui de frig și chiar și prepelița însăși? zise profesoara care părea transfigurată de nervi plus că era și foarte aproape de banca Florinei.
  • Stai, stai să încercăm și noi să înțelegem, continuă totuși doamna de la catedră ce parcă încerca să-și mai dreagă glasul și să mai coboare tonul. Și cum ar fi trebuit să facă, zi-ne tu!
  • Păi eu cred că ar fi trebuit să-l ia pe puiul rănit și să-l așeze pe aripa ei, acolo sus pe spate și apoi să zboare așa. Asta cred și așa mi s-ar fi părut mie corect.

Copilul de 9-10 ani chiar credea cu tărie în varianta pe care o propusese profesoarei și chiar considera corectă o astfel de rezolvare a unei probeme de viață și de moarte. Vârsta ei fragedă nu-i permitea să înțeleagă că viața nu este mereu corectă.

  • Fetițo, tu cred că ai înnebunit, se dezlănțui profesoara. Cum să-și care puiul în spate? De unde-ai mai scos și baliverna asta? Hai că deja am pierdut toată ora să te conving pe tine că prepelița a procedat corect.

Ce putea să fie corect la o mamă care își părăsește un pui și-l lasă să moară de frig?

Florina avea în fața ochilor doar imaginea unui puișor ce-și strigă mama care zboară, zboară departe până se pierde de tot în zare. O mamă care pleacă alături de ceilalți pui ai ei, sănătoși, și care-și lasă puiul rănit singur pe lume, nu se putea potrivi cu imaginea ei de mamă. Era în stare s-o țină pe-a ei mult și bine și nu putea fi de acord cu oricine ar fi vrut s-o convingă că gestul prepeliței a fost de fapt gestul unei mame eroine. Poveștile cu mame și copii sau pui, fie că-s de prepeliță, de găină sau de vulpe nu trebuie să se sfârșească așa…

  • Gata, nu mai încerc să te conving că văd că n-am cu cine s-o scot la capăt. Ne continuăm ora!, se calmă într-un final profesoara dându-și seama că încăpățânarea Florinei nu are limite. Profesoara, însă nu reușise nici în ceasul al doisprezecelea să-i explice Florinei de ce era greșită varianta ei ca prepelița să-și care puiul în spate și să zboare așa cu el ca-n desenele cu Nils Holgersson care era purtat în zbor de o gâscă.

Și cine hotărâse oare ca această povestioară să fie în programa elevilor de clasa a V-a? ar fi gândit poate Florina dacă nu ar fi avut decât 9-10 ani…

P.S. 1: Acea oră de limba română a fost pentru mine una dintre cele mai traumatizante ore de școală din viața mea și m-am gândit s-o povestesc pe blog că poate vă aduceți aminte, cei de aceeași generație, de cum ați reacționat voi atunci…

P.S. 2: Această întâmplare, deși este din copilăria mea și din viața mea de școlar nu va fi inclusă în romanul pe care-l scriu. Atunci când voi vorbi despre subiecte ce se vor regăsi în întregime sau parțial în cartea pe care o scriu, voi anunța acest lucru, dar, în principiu, ce este pe blog, nu se va regăsi și în roman. Voi reveni curând cu un articol distinct.