Tocul ăla, puțin scorojit, tavanul perfect alb și îngrozitor de înalt, pereții la fel de albi… Albul ar trebui asociat cu tot ce e pur, curat și bun. Aici însă, unde ajunsese ea, părea mai degrabă iadul pe pământ. Fiecare zi era întocmai ca precedenta, iar rutina asta o omora încet-încet, mult mai mult decât durerile ce păreau uneori infinite și care o chinuiau neîncetat.

Să fie oare marți azi? Sau e joi? Se trezise în dimineața asta la fel de buimacă, de irascibilă și de stresată. Era îngrozită de toată incertitudinea din capul ei. Anxietatea își atinsese limita superioară și nimic nu părea că-i va reda liniștea de dinaintea furtunii. 

Soarele lunii mai își trimisese razele departe-departe. Și totuși, pe neașteptate, una dintre ele își făcuse loc și intrase la ea în salon. 

Se auzi ușa. O prezență feminină o deschise larg și păși în liniște. Cu o pungă în mână se îndreptă încet spre coșul de gunoi ce se afla în stânga salonului, sub chiuvetă. Femeia purta mănuși. O văzuse de cum intrase în salon. Stătu o clipă și apoi își încercă norocul:

Nu vă supărați, îngăimă Florina un pic timorată.

Da…vă pot ajuta?

Nu o mai văzuse până atunci. Le știa bine pe celelalte. Unele îi vorbeau de sus, altele aveau un ton rece și răstit. Altele erau atât de înfumurate încât pur și simplu nu aveai ce să le ceri. Dar doamna asta părea liniștită. Era fină și calmă.

Vă rog… știți… continuă apoi încrezătoare, aș avea nevoie să-mi ridicați puțin patul ca să mă pot așeza într-o poziție mai confortabilă.

Sigur că da, se auzi vocea binevoitoare a femeii care se apropie blând de pat.

Dar… vă rog… vă puteți scoate mănușile? șopti Florina parcă vrând să nu strice liniștea dimineții. Să nu vă supărați… continuă apoi, dar mă tem mereu să nu fac vreo infecție, mai ales că sunt și proaspăt operată și…

Stați liniștită, aveți dreptate. Eu… nu mi-am dat seama.

Nu-i nimic. Vă mulțumesc din suflet pentru amabilitate.

Infirmiera plecă la ale ei și Florina își începu în sfârșit ziua mai veselă și mai optimistă. Era una dintre puținele dăți când avea o stare mai bună. Zilele trecute fusese într-o continuă agitație: nu se putuse nici odihni, durerile de la lovituri și de la operații veneau de peste tot, și, peste toate astea, se mai adăuga și vecina de pat sectantă, care îi cânta de dimineața până seara ceva cu Dulce Iisuse… Cânta când voia să închidă un ochi, cânta seara, cânta chiar și când Florina își citea rugăciunile din cărticelele ei ortodoxe. Se abținuse să-i zică ceva. În fond, n-avea nimic cu ea și cu credința ei. Era supărată de concertul continuu făcut la cele mai ciudate ore din zi sau din noapte. Totul era stresant: pereții albi, salonul pe care-l împărțea cu încă 9 suflete, faptul că era imobilizată la pat și total dependentă de ceilalți, colegele de vizavi care bârfeau că e prea nervoasă.

Mai trecu o zi caldă de mai… cu aceeași pereți albi, aceleași ritualuri de vizită a medicilor, aceleași ace, același tratament. Singurele care erau altele erau pansamentele… 

Răcoarea serii își făcu simțită prezența. Totuși, parcă ziua asta fusese mai bună decât precedentele. Florina aștepta ceva țintuind ușa cu privirea. Nu știa ce. Și apoi, deodată, în liniștea serii o rază de lumină caldă intră. Era aceeași rază de azi-dimineață. Nu o uitase. Infirmiera aceea drăguță, care îi vorbise atât de cald și de calm, veni iar să o vadă.

Ce mă bucur să vă revăd, îi zise Florina cu emoție de cum o văzu.

Da, m-am întors să văd cum vă mai simțiți.

Vă rog tutuiți-mă, n-am decât 20 și ceva de ani!

Femeia se așeză apoi pe un pat gol față în față cu ea. Încurajată de privirea caldă a pacientei ei tinerele, își începu povestea:

L-am trimis în ziua aia să ia pâine, era aproape chioșcul, zise și ochii săi se umeziră instantaneu. Apoi… Făcu o pauză lungă și ochii i se umeziră… Florina îi simțea durerea și avea și ea lacrimi în ochi.

Apoi… mașina aia l-a lovit și nu l-am mai avut. Băiețelul meu minunat… Dacă nu l-aș fi trimis atunci…

Biata femeia, sufletul ei trăia o continuă stare de vinovăție și tristețe. De aceea intrase de dimineață în salon privind în jos. Suferința o smerise și, din păcate, îi acaparase întreaga ființă. Acum părea că-i face bine să povestească. Florina nu mai putu să articuleze nimic. Lacrimile ce se prelingeau sălbatic și haotic pe obraz preluaseră controlul corpului ei imobil. Acum înțelegea de ce femeia asta nu s-a supărat de dimineață când i-a zis să-și dea jos mănușile. Ea nu era ca celelalte. Nu era mândră și nu vorbea necuviincios. Nici nu se purta de parcă pacienții erau sclavi pe moșia ei. Ea era total concentrată pe propria-i durere. Suferința o făcuse să fie empatică și atentă cu pacienții. De aceea, prezența ei tăcută de azi-dimineață fusese ca o mângâiere. Nu voia să deranjeze pe nimeni. Și acum venise, la rându-i după o mângâiere, după o vorbă bună. Avea nevoie să se descarce. 

Pereții albi ai salonului se impregnaseră cu durerea celor două: Florina,  tânăra cu ale ei dureri fizice interminabile și femeia asta, cu sufletul ei de mamă complet zdruncinat de viața crudă. Pacienta și infirmiera, una lângă alta. Plângeau acum împreună și se încurajau reciproc.

Uneori… din straturile de tristețe, își face loc timid speranța… ca o rază de lumină. E singura capabilă să ofere liniște sufletului.

Va urma….

Fragmentul de mai sus face parte dintr-o serie de povestiri pe care le veți citi aici, pe blog și pe care le scriu în stilul în care-mi voi scrie romanul.

Eu voi fi personaj (principal sau nu) și în aceste povestiri pentru că ele sunt inspirate 100% din viața mea. Îmi place să citesc biografii și, scriind des, îmi formez un stil pentru a-mi scrie propria biografie, fie că e vorba de roman sau de proză scurtă.

O ultimă mențiune: fragmentul de mai sus este inspirat din viața mea cu toate detaliile ce se regăsesc (am povestit exact așa cum s-au petrecut lucrurile, totul a fost real și reprezintă o parte din trecutul meu).

Scena nu va fi inclusă în romanul meu pentru că acțiunea se desfășoară într-o altă perioadă. E doar o povestire scurtă din amintirile mele.

0 0 vote
Article Rating