Ce apreciez cel mai mult la vorbitorii în public

Vă spun deschis că îmi place la nebunie să merg la conferințe de unde am ce învăța și îmi place să ascult oamenii care stăpânesc arta oratoriei, iar puțini sunt cei care se pot mândri cu acest lucru. Cred că la unii oameni, arta vorbitului în public este pur și simplu înnăscută, pe când la alții e clar că a fost învățată pe parcursul multor ani de studiu.

Ați observat cu câtă lejeritate vorbesc unele persoane în public, cum reușesc să te privească în ochi de ai impresia că doar ție îți vorbesc și cum reușesc să-ți capteze atenția? Oare ce îi face atât de speciali, de siguri pe ei, oare oamenii ăstia chiar nu au emoții?

Azi o să scriu despre oratorii pe care i-am întânit eu de-a lungul timpului și despre ce mi-a plăcut cel mai mult la ei, ce am apreciat eu ca om, sunt doar părerile mele și e ok să fiți sau să nu fiți de acord cu mine 🙂

Iată 10 lucruri pe care le-am admirat la cei care stăpânesc arta oratoriei:

  1. Să vorbească foarte bine și corect românește, dacă este vorba despre un discurs în limba română. Nu știu dacă are legătură cu emoțiile, dar, dacă eu aud mai mult de 2-3 greșeli grave în exprimare, îmi pierd interesul și concentrarea la discurs. Să vă dau un exemplu real: în liceu aveam un profesor, omul mai în vârstă așa și el ne spunea scriți și complectați. Are sens să vă mai spun cât de plictisitoare era materia lui? Nu poți să vii în fața unui public (nici nu mai contează numărul oamenilor care îți dedică timpul lor) și să nu știi limba română.

  2. Să cunoască extrem de bine tema pe care o prezintă astfel încât să nu facă pauze în vorbire, semn că a uitat ce a repetat sau să fie luați prin surprindere de vreo întrebare din public, e o condiție esențială.

  3. Structura discursului: în funcție de tema aleasă mi se pare extrem de important ca persoana să știe cum să deschidă subiectul, cum să-l prezinte, cum să se prezinte dacă este cazul și oamenii nu o cunosc, etc.

  4. Onestitatea: am ajuns să recunosc destul de ușor dacă cineva dorește manipularea publicului sau este o persoană onestă care chiar crede în discursul său. Este extrem de important ca discursurile să respecte normele etice și să nu existe abuzuri de vreun fel.

  5. Să aibă simțul umorului. Apreciez enorm de mult oamenii care știu să mai intercaleze câte o glumă în discursul lor, sunt capabili să povestească o întâmplare din propria lor viață care nu le face neapărat cinste, dar care amuză și destinde audiența.

  6. Să aibă un stil vestimentar care să mă atragă: aici e mult de spus, am avut profesoare în facultate sau la master care își schimbau foarte des bijuteriile, seturi întregi toate culorile, le admiram pur și simplu mai ales că simțul lor estetic desăvârșit se adăuga profesionalismului și cunoștințelor vaste din domeniul în care activau.
    În liceu mi-aduc aminte și acum, deși erau anii ’98 aveam o profesoara originală, rafinată, elegantă, era cu totul deosebită. În timp ce eu habar n-aveam să mă îmbrac, de fapt noi toate, ea își permitea (adică își asuma) ținute formate din sacou și fustă asortate la dres cu eșarfă verde fosforescent sau ciclam, adică mai pe românește culori țipătoare, dar, repet, ea, de fapt dumneaei știa să le poarte cu atâta grație… Da, era un orator perfect.

  7. Atitudinea adecvată: extrem de importantă în opinia mea, îmi pierd în primele 5 minute interesul pentru un discurs în care oratorul își privește publicul cu superioritate și se adresează ca atare. Modestia va fi întotdeauna apreciată și am văzut oameni geniali la viața mea și totuși extrem de modești care nu te făceau să te simți prost în preajma lor, care răspundeau politicos și atent la întrebări, care ascultau activ atunci când era cazul și nu doar vorbeau ca să se audă.

  8. Vocea, timbrul, tonalitatea, limbajul folosit: aici iar voi vorbi despre o excepție, de obicei prefer oamenii care vorbesc curat, fără jargon și altele asemenea, însă recunosc că aveam un profesor în facultate care, pe lângă faptul că ținea niște cursuri de-i sorbeam cuvintele atât de mult mă fascinau, folosea din când în când vorba aceea românească frate… Deci, frate, numai el putea pronunța atât de bine fără să pară de cartier. Prefer o tonaliatea mai dură unei voci prea joase și care riscă să nu se audă și să nu se înțeleagă.

  9. Forța discursului: îmi plac discursurile care au un impact puternic, care îmi ating sufletul înainte de a-mi ajunge la urechi și care sunt rostite din inimă, iar acest lucru se simte, e vorba despre acea primă impresie pe care ți-o formezi în primele minute despre o persoană.

  10. Relaxarea oratorului: îmi plac oamenii naturali, relaxați, degajați, însă nu agreez ideea ca o femeie care vorbește în public să vină în blugi la o conferință și cu pantofi sport și să mai stea și cu mâinile în buzunar. Dacă are emoții, mai bine stă acasă decât să se prezinte așa. În schimb, am văzut femei în pantaloni scurți cărora le stătea extrem de bine și nu m-a deranjat acest lucru. Relaxarea nu înseamnă neglijență.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.