Așa mă săturasem de februarie, încât, dacă era an bisect, cred că intram de tot în depresie. Am avut o lună grea, obositoare, stresantă și mă bucur că s-a încheiat și azi e 1 MARTIE, iar în curând va fi primăvară și în Brașov, voi admira pomii înfloriți și mă voi bucura de soare.

Până atunci, însă, m-am gândit să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea pe care mi-am reamintit-o zilele astea și care s-ar putea numi …Cum poți să cazi din lac în puț când ești doar un copil, sau, adaptată la cum m-am simțit eu în februarie, se poate spune… întotdeauna se poate și mai rău…

Când eram eu mică, eram un copil pipernicit, așa de slabă încât mă jucam mereu cu fetițe mai mici de vărstă ca mine ca să par și eu normală, deși chiar și ele erau un pic mai înalte și cântăreau mai mult decât mine.

Eram slabă nu doar fizic, ci eram și sperioasă ca iepurașii din poveștile mele astfel că, într-o zi, după ce am alergat bine bicicleta bunicului meu de la țară (care era un monstru de bicicletă, și, pe care mă plimbam pe sub cadru că nu ajugeam la șa), m-am întâlnit la o răscruce de drumuri cu un prieten-vecin care venea doar în vacanța de vară (la fel cum veneam și eu) și care era el așa mai zglobiu. Am coborât de pe bicicletă, am discutat puțin (cred c-aveam vreo 11-12 ani) apoi el a vrut să facă o glumă și a împins înspre mine bicicleta lui, iar o spiță mi-a intrat la degetul mic de la picior și m-a tăiat până la os. M-am speriat cumplit mai ales că eu oricum leșinam la fiecare picătură de sânge pe care o vedeam și am reușit cu greu să plec înspre casa cea mai apropiată pentru a fi pansată că am făcut eu socoteala că ajung mai repede la un prieten de familie decât la părinții mei (era o distanță de vreo 10 case). Cărând bicicleta de coarne și șchiopătând am ajuns la poarta omului de care vorbesc.

Omul, de cum m-a văzut, mi-a luat bicicleta și m-a așezat pe un scaun urmând să-mi aducă un pansament, însă eu când am realizat cât sânge îmi curgea, am leșinat așa că am căzut de pe scaun direct cu fața de asfaltul lui din fața casei, adică exact într-un colț, iar când m-am trezit eram întinsă pe jos pe un preș și îmi curgea sânge și de la cap și de la picior. Mai știu doar că plângeam că vreau acasă, să vină mai repede părinții să mă salveze.

Și mi-am amintit și cum îi spusesem mamei în acea dimineață că am visat 7 pepeni, 3 mai mici și 4 mari, iată pepenii reprezentau capul meu spart.

Au trecut peste 25 de ani de atunci și, cu ocazia remintirii acestei întâmplări care mi-a lăsat 2 cicatrici, mi-am dat seama că se poate mereu și mai rău așa că o să încep luna martie într-un mod mult mai optimist că februarie nu mi-a plăcut deloc și o sa dedic ziua asta de mărțișor  jucatului cu ai mei copii, poate fac un castel mare de lego, poate citim povești cu zâne, poate chiar desenăm propriile noastre personaje… 🙂

Sursa foto: arhiva personală.

Voi ce faceți de 1 martie?