Anul trecut, în iunie, blogul meu a trecut de la Personalizarea hainelor și poveștile din cartea Tribunalul Pădurii, la articole din domeniul social, experiențe din viața mea de mamă etc. și a devenit mult mai personal. Nici eu nu știu de ce am ales să încep seria articolelor mai personale cu acel prim articol despre bătrânețe, însă mă bucur că am făcut-o pentru că era un articol amuzant pe care îl recitesc uneori. Azi voi scrie iar despre bătrânețe, dar nu va mai fi nimic de râs, ci va fi vorba despre o întâmplare cu un puternic impact emoțional petrecută în București, înainte ca eu să devin mamă.

Îmi amintesc perfect: era o zi caldă, de vară, am coborât dintr-un tramvai care nu era deloc aglomerat, pe partea dreaptă cum fac 99 % din timp și apoi am auzit țipete și am văzut de jos cum un bătrân încerca să coboare din tramvai pe partea lui stângă. Partea lui stângă era de fapt partea dreaptă pe unde urca un alt bărbat (masiv, chiar musculos) ce părea a fi tatăl unui băiețel de vreo 3-4 anișori (am spus că părea tatăl lui pentru că ținea copilul în brațe). Din păcate, omul ăla vârstnic pur și simplu voia să coboare peste bărbatul cu copil în brațe adică era deja cu un picior pe scară, iar celălalt voia să urce și nu putea să înțeleagă de ce bătrânul nu se dădea la o parte.

Ce a urmat a fost o ploaie torențială de înjurături și de cuvinte spuse la nervi și o stare ca de război care ne-a cuprins pe toți cei care nu ne îndepărtaserăm încă. Eu eram pur și simplu jos, la 3-4 metri de ei și, în loc să merg să traversez, asistam stupefiată la cearta (impropriu spus că bătrânul era înlemnit) acestor doi bărbați, de fapt erau mai multe generații implicate: copilul mic ce n-avea nicio vină și era cel mai vătămat dintre toți din cauza urletelor absolut infernale care răsunau în urechea lui, bărbatul care părea să-i fie tată și care țipa de parcă luase foc și bătrânul încremenit pe scară.

Și nimeni nu voia să se dea înapoi un pas…

Am crezut inițial că nu văd bine, nu reușeam să înțeleg blocajul că bătrânul nu voia să urce puțin înapoi ca acel om să poată urca la rândul lui cu copilul în brațe, tramvaiul oricum stătea mult în stația aia și era oprit sau de ce nu se dădea puțin mai încolo și să coboare pe dreapta unde era gol. Atunci eram tânără și nu eram mamă așa că primul meu impuls a fost să-l acuz în gândul meu pe omul vârstnic de genul: ce-o fi fost în capul lui să vadă un părinte cu al lui copil în brațe și să nu se dea mai în spate, plus că nici nu cobora pe partea care trebuia…

Azi însă sunt mamă și văd totul cu alți ochi: de exemplu, bătrânul poate avea niște probeme acasă care-l măcinau, care-l împiedicau să vadă limpede, poate venea de la spital, poate nu dormise bine noaptea, poate soția lui murise cu puțin timp în urmă și el era debusolat și de aceea a coborât pe stânga… Și apoi… apoi de ce nu s-a dat un pas înapoi? Păi cum să se mai dea bietul om când a văzut că un bărbat în putere (cu un copil în brațe ce-i drept), dar tot în putere, masiv, urlă la el de mai are puțin și-l snopește în bătaie. E plauzibil să fi avut un blocaj? Păi este.

De când sunt mamă sunt mai atentă la nuanțele de gri, nu mai văd doar alb și negru pentru că viața nu e așa de simplă cum se crede. Doar știm cu toții cazuri când un medic renumit vine și dă un diagnostic ce pare infailibil și totuși intervenția divină schimbă totul că doar au fost destule cazuri de copii nenăscuți cărora nu li s-au dat șanse de supraviețuire, de exemplu, și totuși ei s-au născut sănătoși.

Aplicat la cazul nostru: habar n-am ce s-a întâmplat cu bătrânul și habar n-am dacă puteam sau nu să intervin cumva ca să minimizez impactul abuzului emoțional săvârșit asupra copilului (pentru că eu nu vedeam decât copilul în tot războiul ăsta, copil care nu plângea, era calm, părea chiar liniștit în brațele celui în care avea încredere că-l ținea strâns de gât cu mânuțele lui mici), însă știu sigur că tare mi-aș fi dorit să pot schimba ceva atunci, să pot opri nervii acelui om, chiar să-i spun: da, omule, te înțeleg că e aiurea să vezi că trăim într-o lume în care nu ți se acordă prioritate nici când e dreptul tău și nici când ai un copil în brațe, dar ce faci tu acum urlând, nu rezolvi nimic, ci doar amplifici răul. Hai, te rog, calmează-te puțin, fă-o pentru copilul tău, că uite la ce scene asistă. Să-i aduc circumstanțe atenuante bătrânului la starea de nervi pe care o avea acel tată, sub nicio formă nu m-am gândit, că mă lua la bătaie și pe mine mai ales că toate cuvintele folosite de el să-și descarce nervii păreau scoase dintr-un dicționar special al înjurăturilor, atât de rău sunau.

Însă n-am putut să fac nimic 🙁 .

Am așteptat totuși cu lacrimi în ochi, nu a intervenit nimeni, nici măcar cel care conducea tramvaiul și el era tot bărbat, deși se auzea până la el că era la a doua ușă și, până la urmă, bătrânul a coborât pe cealaltă parte, omul cu copil a urcat și viața și-a continuat cursul…

Morala: indiferent de cât de alb/ negru pare un caz și indiferent cât de evident ni se pare că este ceva, să nu ne aruncăm să judecăm pentru că putem greși, ne putem înșela ușor și chiar nu avem de unde  să știm toate detaliile.

Singura certitudine este că violența, agresivitatea și mânia nu vor rezolva vreodată ceva.

Sper din suflet să nu mai văd în viața mea cazuri ca cel din București în care copiii să asiste la asemenea urlete, scene, țipete și alte jigniri pentru că mi s-a părut cumplit mai ales acum când privesc situația cu ochi de mamă.

Să încercăm să nu judecăm (mai ales că a început și Postul Paștelui) și să îmbătrânim frumos!

Sursă foto: arhivă personală, Dino Parc