Aseară (de fapt azi-noapte) m-am uitat la un film la televizor. Nu știam cu ce este că începuse deja, dar mi-a captat repede atenția și, când am realizat că-i comedie, am zis să-l urmăresc până mă ia somnul că aveam nevoie să râd după o săptămână plină. În film era vorba despre o familie normală de francezi, cu 4 fiice. Nimic neobișnuit până aici, doar că primele 3 fete se căsătoresc nu cu francezi catolici, cum doreau părinții, ci cu bărbați aparținând altor culturi: una cu un evreu, alta cu un chinez și a treia cu un arab. Și de aici începe partea amuzantă, desigur, pentru că părinților le este foarte greu să tolereze obiceiurile care țin de cultura fiecărui ginere în parte. Sunt mese în familie și alte reuniuni unde vorbele sunt interpretate și fiecare este mai mult sau mai puțin rasist, așa că oamenii se iau la ceartă, des. Soacra gătește, de Crăciun, 3 curcani în 3 feluri diferite, și, când lucrurile par să se aranjeze, ce credeți? Vine anunțul: se mărită și a 4-a fată! Cu cine? Asta vă las să ghiciți…

Filmul de azi-noapte (pe care nu l-am terminat, am ales somnul) și care sunt sigură că a avut final fericit mi-a adus aminte de primul meu articol despre bătrânețe, despre cum m-aș vedea eu peste vreo 30 de ani. Hm… dar oare ce fel de soacră voi fi?

Și răspunsul meu e cât se poate de simplu: sper să fiu (fac tot posibilul până atunci că am timp) o soacră dreaptă, nu una bună vreau să fiu, ci una dreaptă.

Și poate filmul, de care v-am povestit, nu l-ați văzut, dar pe “Alo, aterizează străbunica” (1981), avându-l pe Sebastian Papaiani în rolul ginerelui, tatălui, soțului, fiului și chiar nepotului, sigur l-ați văzut. Cam așa soacră mi-aș dori să fiu, nu, nu la mama lui Papaiani din film mă refer eu, ci la bunica lui din film (Mimi Enăceanu se numea actrița). Îmi doresc ca odată cu firele albe și deceniile dăugate să crească și înțelepciunea pe care o voi avea, asta sper să ajung: să fiu dreaptă, nepărtinitoare, să nu-mi favorizez fiica/ fiul doar pe motiv că eu i-am născut, ci să fiu mereu de partea adevărului.

Învățăm din cărți, învățăm din filme, dar parcă atunci când modelele noastre sunt din familie, atunci când ai rădăcini, e și mai bine și eu am propria mea străbunică drept model de soacră pentru că mama mi-a povestit o întâmplare despre una dintre bunicele ei (străbunica mea), o femeie pe care am cunoscut-o că a trăit mult deși a avut o viață grea, mulți copii și bărbat așa cum erau pe vremuri țăranii.

Bunica mamei locuia cu unul dintre copiii ei, iar acesta era căsătorit, cred că avea și copii și într-o zi, îmi povestea mama, unchiul mamei (fiul străbunicii mele) nici una, nici două că începe să-și alerge nevasta prin curte s-o bată. De la ce a pornit cearta nici nu știu și nici nu e relevant, pentru că agresivitatea fizică nu are scuze. Și mama mi-a spus cum străbunica mea a luat o creangă de prin curte și a început să-i strige propriului fiu, alergând după el: “Mă, de ce-o bați, mă? De ce-o bați? Ai uitat cum am luat și eu bătaie de atâta ori de la tată-tău? Las-o mă, desparte-te de ea dacă nu vă mai iubiți, dar n-o bate”. Rușinat, unchiul mamei s-a oprit și a lăsat-o pe soția lui în pace.

Astfel de cazuri în care soacra să intervină să-și apere nora chiar riscând să ia și ea bătaie, fără să fie curioasă de ce-o fi făcut nora de i-a supărat băiatul, sunt rare în zilele noastre, mai ales la țară și cred că trebuie să ai un caracter foarte puternic să poți fi mereu de partea adevărului, chiar dacă asta înseamnă să aperi un străin și nu pe propriul copil, sânge din sângele tău.

Cam așa soacră aș vrea să fiu eu…

Sursa foto: arhivă personală

Voi ce fel de soacre ați vrea să fiți?