Anul ăsta am descoperit blogul Elenei care îmi place tot mai mult, iar articolul ei despre găini a avut un impact foarte mare asupra mea astfel că m-a transpus brusc în copilărie, direct în miezul acțiunii. A fost de ajuns să-i văd găinile că am și început să-mi reamintesc de vacanțele copilăriei și adolescenței mele când mergeam la bunica mea și mă ocupam de tot ce-mi făcea plăcere: măturam la găini, mâncam fructe semi-coapte, făceam gem din primele vișine apărute în cutii de nes la plita de afară, îi cârpeam gardul de la porci cu sârme, tăiam lemne cu toporișca mea specială și le sortam apoi pe categorii în funcție de cât erau de groase, băgam în foc și câte și mai câte.

Cert este că, privind în urmă cu nostalgie și emoție, știu că am avut o copilărie care mi-a permis foarte mult să mă bucur de natură: culegeam și mâncam singură căpșunile (nespălate, desigur) din vie încă de la 2 ani, știu bine cum arată și cum crește cimbrul pe care acum îl folosesc des când gătesc, nu voi uita vreodată gustul roșiilor mari, cărnoase, zemoase și dulci din verile petrecute la țară la fel cum îmi amintesc și cum adunam frunzele de salcâm, le amestecam cu mâna mea cu mălai și apă și apoi le puneam în castroanele speciale din ograda găinilor convinsă fiind că le-am gătit o masă pe cinste.

Ce am descris mai sus e doar o parte din ce-mi plăcea să fac, că doar și în București, orașul în care m-am născut, se întâmplau destule nebunii și aveam jocurile care mă făceau fericită plus gașca de la bloc cu care mi-am petrecut timpul până pe la 14 ani când am intrat la liceu.

Și, cum am văzut eu găinile Elenei de care vorbesc la început în articol, mi-am dat seama că astea sunt lucrurile pe care nu le voi putea oferi vreodată copiilor mei: jucatul în fața blocului și vacanțele lungi la bunici la țară, pentru că bunicii lor stau în orașe și locuiesc la bloc.

Copiii mei nu se vor putea bucura de liniștea unui vacanțe la țară cum stăteam eu pe vremuri, fără părinți și, de aceea, voi face tot posibilul să compensez cum pot: îi voi scoate în parcuri, vom vizita locuri înverzite, le voi arăta florile de primăvară și nu-i voi lăsa să rateze pomii înfloriți.

Primăvara asta nu mă mai interesează așa de mult teoria în ceea ce privește creșterea copiilor, ci mă interesează să aplic ceea ce mă făcea pe mine fericită când eram copil, iar eu eram fericită când mă jucam afară. Atât de simplu este.

Da, fericirea copiilor noștri chiar stă în lucrurile cele mai simple de care uneori, în alergătura noastră, uităm.

Oricât de mult m-aș gândi, pur si simplu nu am amintiri de când mă jucam în casă cu jucăriile pentru că eu, chiar și cu păpușile tot afară mă jucam. Ne strângem 2-3 fetițe, luam o păturică, ne aduceam păpușile și apoi ne jucam ori în spatele blocului, ori undeva pe iarbă. La fel și cu șahul: aveam un șah mare de lemn, foarte frumos lăcuit pe care îl scoteam afară cu grijă (mai ales că un adversar furios mi-a mușcat dintr-o piesă după o partidă pe care a pierdut-o) și jucam ori pe scară de se strângea o grămadă mare de privitori și gânditori tăcuți.

Irina Petrea, în cartea ei Și tu poți fi SUPERNANNY, vol. 1, are un subcapitol foarte interesant și care ar trebui citit de orice părinte – “Nevoia de joacă și de mișcare în aer liber…”  în cadrul capitolului despre “Nevoile copilului” și atrage atenția asupra faptului că “joaca dezvoltă gândirea copilului, sprijină performanțele școlare și evoluția sa psihică normală” – p.107.

Copiii noștri nu au vreo vină că noi, părinții, nu știm să ne organizăm agenda astfel ca ei să petreacă mai mult timp afară și să se poată juca mai mult. Asta este o mare prioritate pentru mine anul ăsta: să-mi organizez treburile personale astfel încât să-i las mai mult pe ai mei copii în natură, iar ei peste ani și ani să poată povesti, așa cum povestesc eu azi, despre cât de fericiți erau să se zbenguie în voie.

Știu că nu mai trăim vremurile în care să ne permitem să-i creștem cu cheia la gât, dar nu ne împiedică nimeni ca, măcar atunci când îi scoatem în parc, să-i lăsăm mai liberi, să nu ne pese dacă se murdăresc, să-i lăsăm să se ridice singuri dacă au căzut și să-i observăm din urmbră fără a-i cicăli, doar zâmbindu-le ca ei să știe că suntem acolo…

Brașovul este pentru mine cel mai frumos oraș în care îmi puteam crește copiii. Este verde, are împrejurimi absolut uimitoare, are munții pe care-i zărești oriunde te-ai plimba și are și trotuare pe care să mergi liniștit când ieși la plimbare. El are însă și o problemă  care are legătură cu vremea: plouă mai des ca-n București și ne putem bucura mai rar de ieșiri afară cu cei mici. Poate, că tot îmi place mie să fiu organizată, o să țin anul ăsta o agendă cu numărul zilelor ploioase din Brașov să văd căte zile din primăvara și vara asta ne-am putut bucura de vreme bună de ieșit afară. Pănă atunci însă… azi e soare așa că o să bucurăm de primăvară, așa cum mi-am propus când am scris primul meu articol de pe anul ăsta legat de timp.

Sursa foto: arhivă personală

P.S.1: dacă voi scrie mai rar pe blog este pentru că sunt ocupată… să mă joc mai mult pe afară 🙂

P.S.2: P.S.1 nu e o păcăleală de 1 aprilie 🙂