După ce a trecut ziua mea, stăteam și mă gândeam: oare ce mi-a lipsit Crăciunul ăsta ce tocmai a trecut? Au fost, desigur, câteva lipsuri de ordin sufletesc pe care le-am resimți, dar, parcă, nimic nu mi-a lipsit mi mult ca zăpada, deși la ora la care acest articol e publicat, Brașovul e alb și e așa de la Bobotează chiar, v-am pus poze.

Să vă spun despre zăpada așteptată în decembrie însă: toate cele 3 zile de Crăciun am stat cu ochii pe geam să văd când se va albi orașul, îmi tot imaginam cum o să ningă și eu o să-i înfofolesc pe copii că da, tare mă mai pricep la asta, deși ei nu sunt friguroși ca mine 🙂 și o să ieșim toți 4 la săniuș, să înnotăm prin zăpadă și să ne întoarcem seara terminați de oboseală, cu mănușile umede și ghetele pline de apă, înfometați și roșii în obraji, dar FERICIȚI, exact ca în copilăria mea.

Aveam chiar o glumă în casă, soțul meu se tot uita pe previziuni și mai zicea din când în când ca să mă tachineze: uite, sunt șanse 40% să ningă și eu, mai ceva ca un copil mic, săream repede la geam, dar eram dezamăgită la fel de rapid văzând doar vreo 2-3 fulgi răzleți.

Mai țineți minte cum era pe vremuri? Cum arătau iernile copilăriei noastre? Eu nu am cum să uit: ziua se lungea brusc și părinții ne lăsau mult de tot să stăm afară la zăpadă pentru că noaptea era mult mai luminată.

Rememorez cum ne adunam cu toții, toată gașca de la bloc pentru a sărbători venirea iernii, scoteam săniile și nu știam ce să facem mai întâi. În graba noastră e destul de posibil să ne fi uitat acasă ba fularul, ba mănușile, dar nu mai conta, era zăpadă și doar asta ne interesa. Și cum trăgeam noi saniile după noi, le legam uneori unele de altele de făceam un trenuleț de vreo 4 sanii și apoi vedeam cine erau năpăstuiții care trebuiau să le tragă, dar ne plictiseam repede așa că, dacă încă era ziua, ne adunam să formăm echipa pentru primul fotbal pe zăpadă de pe anul ăla. Mai pe înserat ne făceam cazemate prin grădinile care primăvara și vara erau frumos aranjate și pline de flori, ne băteam cu bulgări și nu intram de tot în casă decât după ce aduceam sticle de 2 l cu apă rece de acasă pentru a le turna unde aveam noi chef să înghețe peste noapte ca a doua zi să putem aveam un ghețuș numai al nostru (spre disperarea vecinilor mai în vârstă 🙂 ).

Cele 3 zile de Crăciun ale lui 2018 m-au făcut să pândesc zăpada mai ceva ca o vulpe și tot în zadar a fost că pe 25 decembrie a fost doar un polei amuzant pe asfalt (bun și ăla că m-am distrat puțin cu copiii), pe 26 m-am bucurat maxim când seara a dat o lapoviță ce aducea spre ninsoare, dar care nu prea s-a depus, iar pe 27, de Sf. Ștefan, abia-abia puțină zăpadă pe la colțurile gardurilor. Nimic din ce-mi doream eu, of, nici Brașovul nu mai e ce-a fost.  Bine că a recuperat după 6 ianuarie.

Cel mai frumos moment al Crăciunului ce tocmai a trecut cred că a fost totuși când Moșul de serviciu de la noi de acasă se străduia să pună cadourile fără să fie deconspirat, iar eu, dorind să creez o diversiune (culmea, nepremeditată), i-am chemat pe copii la geam zicându-le: haideți repede la geam că mi se pare că am auzit un clopoțel și, dacă ninge afară, vine sigur Moșul. Și da, așa și era căci afară începuse așa frumos să ningă în noaptea de Ajun, încât copiii aproape că uitaseră de cadouri. Dar nu s-a și depus așa că a doua zi, cum spuneam, a fost doar un polei.

Ideea e că nu degeaba sunt născută iarna, recunosc că eu ador zăpada și, ori de câte ori e alb afară, am așa un sentiment că sunt copil din nou și că ies cu prietenii la joacă și parcă mă și văd apoi întoarsă cu degetele de la picioare puțin umezite, degerate chiar, mănușile cu țurțuri, roșie în obraji și fericită.

Să nu uităm să ne simțim copii și să profităm de tot ce ne amintește de bucuriile alea pure de când eram mici.

Poza de mai sus e din Brașov, de weekend-ul trecut, din parc.