O omidă cătrănită în autobuz :)

Întâmplarea de azi m-am gândit că o să vă amuze, deși s-a petrecut la sfârșitul lui 2018:  într-una din zilele în care autobuzul era aglomerat, am urcat cu fiica mea și mă uitam să văd unde vom sta ca să nu ne dezechilibrăm. Am fost uimită în cel mai plăcut mod să văd că,  de cum am urcat, cineva i-a cedat locul copilului și eu am rămas în picioare că mai aveam ceva bagaje.

De obicei când mergem amândouă, fetița mea e pusă pe vorbă. La fel a fost și în acea zi: vorbeam noi liniștite și, la un moment dat, o doamnă ne-a întrerupt din discuție să-mi spună ceva amuzant, nu mai știu exact ce, eu i-am răspuns și așa s-a înfiripat o conversație foarte plăcută, plăcută pentru noi că fiica mea se întristase că nu-i mai acord atenție deși o țineam de mânuță și eram lângă ea așa că zice: mami, vrei să devin furioasă? La auzul acestor vorbe, doamna cu care eu discutam mi-a zâmbit complice așteptând să vadă ce mai zice copilul, dar o altă doamnă mai în vârstă și care era mai departe puțin a prins imediat momentul să comenteze: “ia uite, dom’le, copiii aștia din ziua de azi se înfurie, ce educație or primi acasă de ajung să zică așa ceva de mici?”

Am ignorat femeia aceea și ale ei vorbe și m-am concentrat pe copil zicându-i zâmbind: “și ce faci tu mami, când te înfurii, bați din picioare la fel ca omida cătrănită de se cutremură autobuzul?“ Fiică-mea a înțeles imediat gluma, și-a amintit de povestea Greșeala, prima poveste scrisă special pentru ea și a început să râdă cu poftă. Apoi nu m-a mai interesat deloc ce credeau oamenii despre educația pe care le-o dau eu propriilor copii, fiica mea nu a făcut nicio scenă, era super liniștită și fericită după replica mea care a luat-o total prin surprindere, am și îmbrățișat-o și ne-am continuat drumul spre dezamăgirea doamnei în vârstă care probabil aștepta o scenă ca să i se confirme cât de prost mi-am educat copilul.

Eu, ca mamă, cred că este important ca cei mici să știe cum arată un om furios, să-și identifice emoțiile, să înțeleagă și să li se explice despre aceste lucruri, iar poveștile pentru copii pot face cu asta.

Eu chiar mă bucur teribil când copiii mei, la vederea în vreo carte a chipului personajelor, reușesc să descifreze limbajul corpului și să-mi spună ce emoții citesc ei acolo, fie că e vorba de uimire, de tristețe, bucurie sau furie.

Are sens să vă mai spun că, de când am coborât din autobuz și până am ajuns la destinație, ne-am distrat grozav și am râs amintindu-ne de Greieraș, de omida cătrănită și de pantofiorii ăia “roșșșiii și delicați?”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.