Acum peste un an de zile am scris despre o întâmplare petrecută într-un parc din Brașov , întâmplare care m-a marcat atunci și din care am avut multe de învățat, dar de care uitasem… până acum câteva zile când Ina mi-a lăsat un comentariu la acel articol. Am realizat cu ocazia asta și importanța gândurilor așternute în anumite momente pentru că “verba volant, scripta manet” (vorbele zboară, cele scrise rămân) și mi s-a confirmat încă o dată cât de mult te poate ajuta scrisul.

Uneori, legătura de cauzalitate dintre lucruri este atât de interesantă încât ne mirăm singuri atunci când descoperim cum lucrurile sunt înlănțuite atât de frumos în viața noastră. Când am văzut comentariul Inei în mail, i-am răspuns și următorul impuls a fost să recitesc propriul meu articol (o fi din narcisism, nici nu mai contează). Și am făcut-o, l-am citit din nou, după atâta timp, și am văzut și poza de la articol cu fiica mea care avea la vreun an și jumătate atunci și m-au năpădit amintirile despre cum am ajuns noi în Brașov, cum am descoperit  parcurile, cum i-am croit rochița din poză și cum ne-am acomodat cu viața în orașul ăsta minunat. Dar apoi… apoi m-am luat cu ale mele și am lasat articolul în trecut, concentrându-mă, ca noi toți, pe prezent și viitor.

Însă, după 2-3 zile, iar mi-am reamintit de acel comentariu care a avut un impact atât de puternic că mi-a trezit multe emoții și a făcut mai mult decât îmi imaginam pentru că ieri seara, în timp ce copiii mei erau în pat, uitându-se la o parte dintr-un film de animație, m-am surprins pe mine alegând să fac altceva decât de obicei când aveam o clipă doar a mea. Și da, pentru cine nu înțelege, clipa aia doar a mea este extrem de importantă pentru echilibrul meu ca om.

Și alegerea mea a fost ca, în loc să-i las pe copii să-și vadă personajele în filmul de animație și eu să fug să scriu (nu pentru blog, ci pentru proiectele mele personale), ce credeți? Mi-am amintit că mi-am promis atunci în parc să prețuiesc mai mult clipele alături de copii așa că am lăsat scrisul (care este una dintre cele mal mari pasiuni ale mele) și m-am dus la ei, în mijlocul lor pe canapea și am petrecut împreună un timp prețios care mi-a dat aripi și mi-a luat oboseala de pe tot anul așa că, dacă mă mai vedeți că mă plâng de oboseală pe anul 2019, să-mi amintiți de articolul ăsta, da?

Și acum nu vă imaginați că de obicei nu-mi petrec timp de calitate alături de copii, ci fug de ei să am eu timp de pasiuni că nu-i vorba de asta, e vorba despre faptul că, uneori, unele lucruri (gen întâmplări, articole sau comentarii ca cel despre care vorbesc) au rolul să declanșeze acele emoții puternice de care avem nevoie pentru că toate mamele știu: sunt îmbrățișări mai scurte, sunt și unele pe grabă, dar sunt și pupici mai apăsați sau îmbrățișări în care pui doar liniște și în care te lipești de copii de parcăai vrea să îndeși în suflețelul lor toată iubirea ta de mamă. Cam asta am simțit eu aseară în acel timp în care aproape că nu-mi mai venea să le dau drumul celor două minuni ale mele.

Despre asta am vrut să povestesc azi, despre impactul atât de pozitiv al comentariilor pe care le lăsăm uneori pe rețelele sociale, mesajelor pe care le trimitem pe telefon, e-mail-urilor și așa mai departe.

Îți mulțumesc Ina pentru că mi-ai adus aminte (în atât de puține cuvinte) de acel articol și de lecția învățată atunci în parc. Dacă nu comenta ea la un articol atât de vechi, cu siguranță că aseară nu aș fi retrăit bucuria și împlinirea de mamă la intensitate atât de mare, și asta m-a făcut să mă simt atât de plină de energie, încât să scriu acest articol și să-i mulțumesc și, poate, cândva îl va citi cineva căruia să-i fie de folos și astfel să perpetuăm binele!