E sunetul de început de joc. Nu te uiți la ceas ci sari în teren, direct în miezul acțiunii. Doar că terenul este gol. Mingea este acolo, la locul ei, porțile la fel, dar tu ești singurul jucător, și tot tu ești arbitru. Nu ai coechipieri, nu ai portar, nu sunt arbitri și, mai rău, nu sunt rezerve. N-ai nici galerie care să te încurajeze că, dacă-i avea galerie, ai avea empatie și ar fi mult mai simplu.

Alergi știind că-n prima poartă înscrii pentru copil, iar a doua poartă e pentru tine. Ai mingea la picior și ești conștientă că, la fiecare gol băgat în poartă ai mai bifat ceva de pe lista-ți lungă-lungă.

Și alergi, alergi în tot terenul, dar, la un moment dat parcă simți stropi reci de sudoare pe spate, dar ești atât de ocupată să înscrii că nici măcar nu te oprești să mai și cercetezi: sunt de la transpirație sau de la ploaie, te pomenești că-i toamnă. Alergi continuu, te bucuri la fiecare gol din cele două porți. Nu e o concurență în care poartă să șutezi mai multe mingi pentru că ce ai de făcut pentru copil nu intră deloc în competiție cu ce ai tu de făcut pentru tine ca OM că, dacă ești mamă nu înseamnă că ți-ai pierdut și calitatea de OM.

Și continui să alergi deși simți oboseala și în loc de minge, piciorul drept îl nimerește pe stângul că așa e când ești mamă, pe la începuturi și chiar și mai târziu, îți mai dai și cu stângul în dreptul sau invers.

Dar stai, nu-ți permiți să te abați, lași durerea de la picior și fugi spre minge și mai înscrii un gol. Apoi mai forțezi limita și încerci un altul de la depărtare, poarta nici nu mai contează, tu vrei să faci cât mai multe cât mai bine în fiecare partidă, dar vai… mingea nu vrea în poartă și nimerește fix în bară.

Moralul tău suferă pentru ăia doi centimetri amărâți cât s-a abătut mingea și dai vina pe vânt, așa că următoarea lovitură încerci s-o dai cu capul și, după ce lovești mingea, iar ea se duce unde vrea, nu unde a vrut capul tău, te gândești: dar ce-o fi fost în mintea mea? Nu, clar, nu mai vreau lovituri de cap, el îmi trebuie la lucruri mai serioase: pentru când vor crește mai mult copiii că doar știți vorba aia “copii mari, probleme mari”. Așa c-o iei de la capăt doar că, exact când erai aproape de un super șut, auzi fluierul. E final de meci… deja? te întrebi.

Nu e final de meci, nu încă, e doar finalul primei runde. Acum se numără golurile, se mai fac statistici, bei apă dacă nu uiți, revezi fazele, te gândești ce n-a mers și câte obiective ți-ai îndeplinit și-ți promiți că, după pauză, reușești s-o iei de la capăt. Aaa, vezi să nu uiți de strategie, poate ai câte ceva de schimbat.

La ei, la copiii tăi (că ești mamă, n-ai uitat, nu? 🙂 )  pauza asta se traduce ca somn de prânz, pauza aia în care copiii au adormit în sfârșit la prânz și ai o oră-două doar ale tale. Depinde de zi însă și de copii.

Și auzi iar fluierul că deja a început runda finală și tu, deși n-ai avut timp nici să-ți schimbi tricoul și nici să-ți faci duș, iar alergi dintr-o poartă în alta, iar te faultezi singură, iar centrezi pe poartă și totuși nu e gol, e bară, până când începe să te strângă tricoul în zona bicepșilor și te întrebi așa fără să te oprești din alergat dacă nu cumva te-ai îngrășat de când ești mamă de la ciocolata aia mâncată la 12 noaptea, dar îți aduci aminte pe repede-înainte de cum ai ridicat copilul/copiii de atâtea ori încât nu ai cum să rămâi la musculatura de dinainte să fii mamă. Și te bucură totuși treaba asta, hai că-i de bine, îți zici, puțină condiție fizică și forță nu strică, deși o femeie cu bicepși puternici nu mai e așa de feminină, ci e puțin intimidantă.

Și, după ce alergi toată partida, la final de meci când mai ai doar câteva minute începi să te întrebi și să visezi la un cartonaș roșu, nu visezi chiar că te ia Salvarea de atâta epuizare, ci visezi la scaunul dentistului care te mai scotea din rutina de mamă și care era atât de confortabil că, după anestezie, mai-mai că adormeai buștean chiar cu freza aia lucrând la dinții tăi. Dar nu, nu așa gândesc jucătorii buni, atacanții n-au voie să se gândească la cartonașe roșii, cu atât mai mult nu au voie să și le dorească. Tu nu ești doar atacant, tu ești în tot terenul și ești obosită. Corpul începe să cedeze, partida se încheie, n-ai timp să numeri golurile, copiii au adormit și urmează să dormi și tu și să visezi … să visezi mingi, altele mai mici.

De data asta, se schimbă jocul și se vor schimba și regulile că al tău copil tocmai l-a învățat pe cel mai important cuvânt din viața lui, ăla mic și pricăjit (cuvântul, nu copilul), da, ăla la care te gândești acum dragă mămică, stai că-ți mai dau un indiciu: e monosilabic. Și nu e DA, deși eu știu că ți-ai dori (noi toate ne-am dori mai des) să fie da. Dar el e de fapt, NU. Un NU răspicat, pocit uneori, din gura unui îngeraș mic și dulce, ce ironie, nu? Și apoi… mai multe NU-uri.

Și uite așa te trezești cu racheta în mână și nu mai alergi pe un teren de fotbal, alergi pe unul de tenis ca să prinzi contrele (pardon, mingile) copilului tău. (Mami, NU vreau să dorm la prânz, NU vreau rochia aia, nu vreau ciorapii cu pătrățele, NU vreau afară, NU-mi place supaaaa!). 

Și, în timp ce ai racheta în mână și înveți tenisul din mers ca să rezolvi cum poți NU-urile copilului tău și să le prinzi în cele mai ciudate poziții, îți mai sucești una-alta, mai faci o entorsă, o febră musculară, dar nici aici nu-i cu rezerve, deși se mai joacă la dublu uneori.

Și, când credeai că te-ai acomodat cu racheta, cu terenul, cu mingile aruncate peste tot, ce crezi?… Da, treci la nivelul următor, copilul crește, e adolescent și regulile jocului iar se schimbă, cu joc cu tot. 

Și acum treci la un nivel superior, nu mai trebuie să folosești piciorul și nici brațul, nuuu, acum folosești ce ar fi trebuit și ți-ar fi folosit în trecut atât la fotbal cât și la tenis (sau ping-pong, nici nu mai contează), acum folosești capul, că acum joci ȘAH.

Și șahul nu e pentru oricine, șahul e un joc de strategie, trebuie să știi ce piese sacrifici și când alegi să dai șah, dacă să faci rocada și la ce-ți folosește, cum îți protejezi mai bine regele, joci agresiv sau doar te aperi, cal sau nebun, hm…

Și începi lejer, ești încrezătoare, alegi să joci cu negrele și să-l lași pe el să deschidă partida (pe copil) că te gândești că așa o să ai timp de răgaz, dar n-ai că nici nu trec 10 minute din joc și tu deja pierzi regina printr-o mutare nesăbuită. 

Și parcă ieri era un ghemotoc de copil și era mai simplu să joci fotbal că acolo dura mai mult jocul și aveai timp chiar de-ți mai dădeai cu stângul în dreptul să înscrii, dar acum…

Și până îți lingi tu rănile, el vede deja scăpările grave pe care le ai în apărare și te invadează, e deja cu trupele (pardon, cu caii) la tine-n teren și îți dă ȘAH, chiar șah și tură dacă vrea. Mamă, dar la fotbal erai singură în teren și te plângeai că tu centrezi, tu șutezi, tu faultezi, tu dai cu capul și aici, la șah, ești invadată de toate piesele alea de lemn așa frumos sculptate, date și cu lac.

Și zici să nu fugi cu regele ca o lașă, ci încerci să ieși din șah, aducând nebunul să-l apere pe rege, dar ai uitat de calul adversarului așa-i și iată, pierzi și nebunul că regina albă l-a luat pe sus apărată de cal și…. gata, e ȘAH MAT, partida s-a terminat… atât de repede.

Of, ce repede a trecut timpul, era mai simplu la fotbal totuși, sau la tenis, te decizi greu…

Dar stai, lasă că data viitoare îți iei tu revanșa, măcar remiză să fie, dacă tot nu poți să-l bați, sau poate obții un PAT, daaaa, asta-ți trebuie, ce ȘAH-MAT, ce REMIZĂ, PAT să fie că ș-așa n-ai mai dormit de mult… și parcă deja vezi perna moale și visezi…