Azi e iar luni, ziua în care parcă totul mă ia pe nepregătite și am atâtea de făcut iar…, din nou de la capăt cu rutina… Gândindu-mă eu mai bine, îmi dau seama că nici nu e vorba despre faptul că e luni, e vorba despre cât de prost organizată sunt lunea în mod special și la asta trebuie să lucrez.

Azi însă este o zi de luni tare frumoasă (chiar cu soare în Brașov) pentru că mi-am început-o citind articolul Ruxandrei Luca al cărei stil îmi place mult de tot că scrie cu haz și scrie profund. Citindu-l și văzând și pozele, m-am amuzat teribil, deși nu e prea frumos din parte mea să râd de pățania unui copil, dar stilul în care e scris te face să râzi în hohote și să-ți amintești că aștia micii sunt copii și la 3 ani, dar și la 10 ani, încă sunt copii, imprevizibili și sensibili așa cum e și normal. Vă las pe voi să descoperiți despre pățania din familia ei și vă povestesc acum de ce mi-a adus mie aminte articolul Ruxandrei.

Săptămâna trecută a (cam) plouat în Brașov și, într-una din zilele care părea cât de cât ok, am zis să-i scot pe copii în parc așa cum mi-am propus când am scris articolul despre fericirea copiilor noștri, așa că i-am îmbrăcat cât am putut de repede și am tâșnit pe ușă afară, copiii fiind în culmea fericirii, normal. Am ajuns la parc bucuroși, iar, când mai erau câțiva metri până la intrarea în parc, s-au apucat să facă întrecere care-i primul la tobogan. Eu n-am stat să alerg după ei că am zis să-i las mai liberi, știam că n-au ce păți chiar dacă ar cădea așa că i-am lăsat. S-au dat amândoi pe tobogan, fetița prima și frate-său după și, când am ajuns după ei, îmi zice fetița mea: “mami, știi, era o baltă mare pe tobogan, eu am știut să pun frână și să nu intru în ea, dar fratele meu s-a udat tot”. Am ascultat ce mi-a zis și apoi a apărut și băiețelul meu cu pantalonii atât de uzi de parcă ar fi căzut chiar în baltă. Mai erau și oameni în parc pe deasupra. Ce puteam să fac? Am luat copiii și le-am promis că mergem, ne schimbăm și ieșim iar.

Exact asta am și făcut. Pentru că era ud rău de tot, am ajuns acasă, noroc că aveam pe hol o altă salopetă, l-am schimbat, deși a plâns tot drumul crezând că nu-l mai scot și… din nou la soare.

Dar… în fața blocului, se trezește fetița mea că ea vrea pipi și că a uitat să-mi spună și iată cum iar am intrat în casă, am așteptat-o să vină și am ieșit din nou. Până la urmă am ajuns în parc și am putut să petrecem câteva zeci de minute bune și asta e tot ce a contat.

Acum, sinceră să fiu, recunosc că m-am enervat puțin pe moment, însă azi, citind și articolul Ruxandrei, m-a pufnit râsul rău de tot și mi-am amintit de pățania noastră.

Morala: toți copiii sunt imprevizibili și toate mamele ar trebui să fie pregătite cu o doză de creativitate și de spontaneitate ca să salveze ce mai e de salvat, fie că e vorba de o bucată de tort (ca-n cazul Ruxandrei, iammy că mi s-a făcut și poftă, fie că e vorba de alți pantaloni ca-n cazul meu, important e să le reparăm ziua stricată micilor exploratori și, tot vorba Ruxandrei, din finalul articolului ei:  “Totu-i bine când se termină cu bine” deși la ea mai bine se potrivește: Tortu-i bine când se termină cu bine. 🙂

Sper că v-am amuzat cu întâmplare noastră, la fel cum Ruxandra m-a făcut să râd în hohote și astfel propagăm ideea că lunea trebuie începută… râzând, fie el și haz de necaz, tot e mai bine decât să fim posomorâți. 🙂