Cum se vede gelozia dintre frați la noi în familie

Duminica trecută, după ce ne-am trezit din somnul de prânz, ne-am pomenit, ca de obicei, cu copiii la noi în cameră. Cel mic era puțin buimac după somn așa că a prins repede momentul să se urce în pat lângă mine și să se cuibărească la burta mea, cu degetul în gură cum face când se răsfață. Fetița l-a privit o clipă, a mai discutat ceva cu tatăl ei și a dispărut fără să-mi dau seama în camera ei. Când a revenit avea un desen cu ea:

Pentru că, de când a început să deseneze, și eu și soțul meu îi acordăm o atenție deosebită și o încurajăm pentru că noi suntem fanii desenelor ei 🙂 , am luat foaia și am întrebat-o ce reprezintă. Ea, bucuroasă, a venit lângă mine și mi-a spus că e o familie de urși: mama, tatăl, fetița-urs și frățiorul mai mic. Apoi eu am continuat:

Și e bebeluș ursulețul?

Nu, mami, a spus ea, vezi tu vreo suzetă?

Aha, am gândit eu, deci nu-l mai vede pe fratele ei drept un bebeluș… Interesant. Și apoi zic: și tata urs ce face?

Păi, uite, tata urs strigă la mama urs și-i spune să nu se mai joace doar cu ursul-băiețel, ci și cu fetița.

Bine mami, am înțeles, e super interesant desenul tău, am priceput 🙁 Să ne mai faci (sper eu mai fericite).

Nu trebuie să fii mare psiholog ca să observi cum atenția mamei e îndreptată spre băiețel și chiar și tata-urs îl atinge pe cel mic, iar fetița e singură undeva uitată, însă mai important de atât este că desenul exista dinainte de somnul de prânz și în el erau doar cei 2 ursuleți și o minge cu care se jucau fotbal, eu însămi am văzut foaia duminică dimineața, apoi, după faza în care eu l-am mângâiat pe cel mic ea a plecat și a intercalat în desen și părinții cee ce mi se pare genial că doar putea să ia o pagină nouă.

Ceea ce mă bucură, repet, e faptul că nu e vechi desenul și ea a pus și părinții pe foaie abia după ce m-a văzut pe mine că-i acordam mai multă atenție frățiorului ei, deci a fost o reacție de moment. Modul în care încearcă ai noștri copii să ne atragă și câștige atenția pe mine mă fascinează, am mereu ceva de învățat de la copiii mei.

Azi, pentru că am vrut să aprofundez problema geloziei dintre frați, am căutat prin biblioteca mea o carte extrem de interesanta – Teoriile personalității, 2015, de prof. univ. dr. psih. Marcela Rodica Luca, Universitatea Transilvania pe care nu am reușit s-o citesc în totalitate, însă mi-a plăcut foarte mult capitolul despre Alfred Adler (1870-1937), născut la Viena, într-o familie înstărită, tatăl său fiind “un negustor evreu de succes”.

Dacă inițial Adler a fost un “medic oftalmolog, bun prieten cu Freud” care i-a fost “mentor”, ulterior cei doi s-au certat, iar Adler și-a întemeiat “propria societate de psihologia individualității”. 

Conform teoriei lui Adler, “dezvoltarea intereselor sociale și structurarea tipului de personalitate sunt influențate de relațiile pe care individul le stabilește cu cei din mediul social apropiat (familia)”.

Mie mi s-a părut interesantă concepția lui Adler despre ordinea în care se nasc copiii în familie și faptul că, “copiii sunt expuși unor atitudini diferite ale părinților ca urmare a apariției unor noi frați/ surori”. (p.41)

Faptul că părinții sunt mai relaxați după ce se nasc următorii copii am văzut și eu ca părinte, dar nu mă gândeam că am o atitudine diferită față de copiii mei, mai ale că mă interesează extrem de mult să fiu o mamă dreaptă, nu neapărat o mamă bună pentru că eu cred că termenul ăsta de mamă bună e destul de relativ, cât mai ales o mamă dreaptă, imparțială și care să nu-și trateze diferențiat propriii copii. Asta chiar e o prioritate absolută mai ales că îmi iubesc copiii la fel de mult.

Psihoterapeutul austriac mai spune că “primul născut este fericit până în momentul în care trebuie să împartă fericirea cu următorul frate/ următorii frați”. Se pare că “ceea ce-l deranjează cel mai mult pe întâiul născut din familie este afecțiunea și interesul pe care-l manifestă părinții în raport cu fratele mai mic”. (p.42).

Problema care apare este legată de cât de răsfățat a fost primul născut în familie: “dacă a fost un copil căruia i s-a acordat toată atenția părinților atunci, după nașterea fratelui, el va încerca să redobândească ce a pierdut și atunci apar tensiunile în familie”. (p.42).

Ceea ce spune Adler se regăsește în multe dintre familiile din România, iar la copiii care s-au născut primii apar comportamentele indezirabile descrise de el:

  • “refuzul de a respecta regulile,
  • comportamente agresive (sparge, strică)
  • copilul este încăpățânat,
  • refuzul de a-și asculta părinții”. (p.42).

Diferența de vârstă dintre copii contează și ea și Adler spune că, practic, cu cât diferența de vârstă este mai mare, cu atât fenomenele sunt mai atenuate”. Foarte logică mi se pare fraza asta și îmi vine în minte exact diferența de vârstă dintre copiii mei, de 3 ani. Îmi aduc aminte destul de bine că, imediat ce am rămas însărcinată cu al doilea copil (băiețelul meu), nu mă gândeam decât la ce mă fac eu când crește burta că fetița vrea laptele din biberon (avea puțin peste 2 ani și jumătate) doar de la mine din brațe, deci încă era mică, abia la fix 3 ani a scăpat de pamperși (și acolo mă stresam de cum o s-o ridic eu cu burta mare). 

Ca să nu mă pierd în detalii: la o diferență de 3 ani, de exemplu, e destul de probabil ca întâiul născut să se întoarcă la obiceiurile de când era doar puțin mai mic (gen pamperși, suzetă, etc.), iar o diferență de 6-7 ani sau mai mare să fie mult mai bună în atenuarea concurenței dintre frați, adică exact cum spune Adler.

În privința pedepselor care-i sunt aplicate primului născut, aici se pare că trebuie să fim foarte atenți ca părinți și foarte responsabili, Adler fiind de părere că “primul născut va interpreta schimbarea în atiutdine a părinților ca fiind un efect al venirii pe lume a fratelui/ surorii și îl/o va urî”. (p.42).

Despre cel de al doilea copil al unei familiii, Adler spune că, în comparație cu primul, “al doilea născut nu este atât de preocupat de problema puterii și nici de nostalgia trecutului”, iar, dacă “primul născut era înclinat spre pesimism”, al doilea va fi orientat “spre viitor, iar atitudinea în fața vieții – optimistă”. 

Se pare că “al doilea născut în familie va avea tendința să-l ajungă din urmă și să-l depășească pe primul născut” și asta observ zilnic la copiii mei mai ales atunci când încerc să fac vreo activitate cu fiica mea sau când ea ne desenează ceva frumos și apoi vine cu foaia, iar, la puțin timp apare și băiețelul cu mâzgălitura lui și insistă să o vedem și pe a lui și să i-o lăudăm.

Important este că, de când ea a desenat acea familie de urși, eu am mai evoluat puțin și i-am acordat mult mai multă atenție, iar răsplata este pe măsura astfel că am început să-mi aud complimente foarte drăguțe, chiar originale aș putea spune, de genul: wow, mami, nu știu ce a mâncat bunica aia a mea ca să nască o mamă așa de minunată ca tine.

Am de gând să perseverez în ce fac bine și să fiu în continuare atentă la desenele fiicei mele să văd ce mai fac ursuleții ăia pufoși, eu sper, ca orice mamă, că ei vor deveni cei mai buni prieteni în viitor și nu vor vrea să vadă vreodată care are cornițele din dotare mai ascuțite.

P.s.: informații interesante găsiți în aceeași carte a d-nei Luca și despre copilul unic la părinți sau despre prâslea tot la capitolul despre Adler.

1 Comment

Add Yours →

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.