Am 5 ani de Brașov și încă mă minunez cât de mult poate să-mi placă acest oraș, din ce în ce mai mult. Poate o să înțelegeți mai bine din povestirea de mai jos.

Săptămâna trecută, într-una din zile, ne întorceam acasă de la cumpărături. Luaserăm mai multă carne pentru congelator, alte alimente și, în mod special, o smântână, una bio că aia era mai aproape când ne-am trezit la casa de marcat că ne trebuie la ciorba de văcuță de acasă.

Ajungem acasă cu ale noastre cumpărături,  ne spălăm pe mâini, ne schimbăm ca oamenii și apoi fiecare pleacă la treaba lui, eu urmând să pun masa.

Încălzesc ciorba aia de care vorbeam cu gândul tot la smântănă, soțul meu își făcea ceva de lucru că-și cumpărase ceva ce-i trebuia, chestii d-astea de tătici, copiii erau, culmea, extrem de liniștiți și se jucau și eu văd că nu găsesc smântâna așa că încep s-o caut: caut pe hol, caut prin toată bucătăria, mă uit și-n frigider… nimic, smântâna nu era. Și apoi merg la soțul meu și-l întreb, el îmi răspunde concentrat la ale lui, să caut mai bine. Plec eu, caut iar, mă iau cu treburile, mai așez masa, pun chiar și ciorba în castroane, nimic, smântâna nu apare.

Mai trec vreo 5-10 minute și iar mă duc la soțul meu și-l întreb și el, văzând ce nevastă perseverentă are și că nu-l slăbesc, zice: băi să vezi că noi am lăsat sacoșa pe scară. Băi, tu ești nebun, îi zic eu, păi a trecut vreun sfert de oră, chiar așa om fi am făcut? Nu știu mă, zice el, mă duc să văd.

Și pleacă omul liniștit, iese pe scară și se întoarce cu ce credeți? 🙂 Da, cu o sacoșă d-aia mare de hipermarket unde era toată carnea, (mai avea o pungă deasupra ei de nu se prea înțelegea ce e acolo) și, deasupra, smântâna mea, desigur.

Și cum să nu fii fericit că locuiești în așa oraș minunat?

Partea amuzantă e că, dacă nu mi-ar fi trebuit smântâna la ciorbă, poate sacoșa ar mai fi fost și a doua zi acolo… cine știe…

Sincer, cred că aș fi găsit sacoșa și dacă aș fi locuit în alt oraș, însă v-am povestit ca să vă amuzați, că, la câte avem zilnic pe cap, e bine să râdem des, noi am râs amândoi când am văzut ce părinți amețiți suntem, bine că n-am uitat vreun copil, nu? 🙂