Povestea nespusă a unei rochițe de Crăciun

Vi s-a întâmplat vreodată să vreți să faceți ceva gen să creați  un lucru sau să fiți implicat/ă într-un proiect important/ de suflet, dar să simțiți că nu-l veți duce la bun sfârșit?

Eu am pățit-o chiar zilele astea. Cititorii mai vechi ai blogului meu știu că eu mi-am făcut blogul acum 3 ani, iar primul articol a fost publicat în Ajunul Crăciunului, așa am vrut eu să fie pentru că ador iarna cu a ei lună DECEMBRIE, dar îmi place și IANUARIE deopotrivă.

Și, dacă cititoarele fidele ale blogului știu că eu am pornit-o pe acest drum acum 3 ani, mai știu și că pe atunci blogul era unul axat strict pe domeniul personalizării hainelor și accesoriilor, iar eu obișnuiam să postez articole cu rochițele făcute fiicei mele pentru fiecare aniversare. Nimic nou până aici, la fel m-am apucat să-i creez și zilele astea fiicei mele: rochița pentru ziua ei, un nou an pe care-l va sărbători curând, o nouă rochiță cusută de mama ei.

Am găsit materialul (îl vedeți și voi în poză), l-am măsurat și, după ce mi-am trasat așa în minte cam cum mi-aș dori să arate rochița copilului, m-am pus pe treaba.

Am început cu ce era mai ușor, partea de jos (fusta), am reușit, credeam că nu mi-am pierdut talentul, însă, când am ajuns la partea de sus, gata, norocul meu s-a dus.

Faptul că nu am cursuri de croitorie (pe care le-aș face cu drag dacă aș avea și ceva mai mult timp), că sunt impulsivă uneori, că nu dorm de câteva luni bune deja și că băiețelul meu se ține după mine mai ceva ca o umbră că mi-e greu să fac orice cu posesivitatea specifică acestei etape din dezvoltarea lui, a fost suficient cât să clachez.

Pentru prima oară am simțit că degeaba m-am apucat de rochia fiică-mii, că sigur n-am cum s-o termin: e prea mare stresul din perioada asta, sunt superobosită ca om, m-a părăsit parcă și creativitatea, nu mai am reusurse etc.

Și ca să mă înțelegeți mai bine, vă spun că, la un moment dat, văzând eu cum sunt pe cale să stric bunătate și minunăție de tul cu sclipici auriu, ajunsesem să mă consum în interior și să aud 2 voci în capul meu, mai grav e că nici măcar nu eram în stare să discern care-i aia bună sau care-i aia care mă va arunca direct în depresie dacă o voi urma, pentru că:

• Una îmi spunea: da, bine, Florina, și cine te-a făcut pe tine croitoreasă, până la urmă? Ce, dacă ai o mașină de cusut, scrie undeva că trebuie să faci și rochii, doar poți și tu să coși tivuri liniștită sau fuste că alea se fac mai ușor și gata.
• Cealaltă însă se auzea și ea: Florina, pe bune, aici te împiedici? Uită-te în albumul de familie cum micuța ta poartă rochițele concepute, croite și cusute de tine, tu le-ai făcut, și uite ce fericită e în poze, hai că poți.
• Apoi iar venea prima voce: băi frate, dar du-te și tu mai întâi la un curs de croitorie, tu nu vezi că habar n-ai să faci tipare? Ce, crezi că oamenii ăia care sunt croitori învață așa peste noapte? Nu, ei au ani grei în spate, ani în care au trecut de la băgatul aței în ac și au ajuns să croiască modele după Neckermann, tu ce studii ai? Ce experiență ai?
• Dar nici vocea blândă nu se lăsa: hai mă Florina, doar știi că ești maestră în artificii și știi că poți să remediezi problema oricare ar fi ea că tu ești creativă și ești dedicată și mai ales că, tocmai că nu ești croitoreasă e un avantaj, iar clienta căreia îi lucrezi e de fapt minunea ta de copil, ce altă motivație îți trebuie?

Și au ținut-o așa vocile astea două și au jucat șah și eu eram mai indecisă ca oricând dacă să termin sau nu rochia. Pe de o parte mă gândeam: ce mare filozofie, e încă o rochiță făcută fiicei mele, cât de greu poate fi doar n-o fi mai greu decât mi-a fost s-o nasc 🙂 apoi mă gândeam și  totuși, nu mai bine îi cumpăram eu frumos una gata făcută din magazin, ce dacă nu era unicat ca asta pe care i-o fac eu și ce dacă, peste ani când s-ar fi uitat în poze ar fi zis, of mama în anul ăla nu mi-a mai făcut rochița că s-a încurcat și a greșit.

Wow, ultima frază era de netolerat. Era ca atunci când știți că, dacă nu faceți acum treaba aia grea pe care o aveți de făcut, dacă nu finalizați acum proiectul ăla important, acum cât încă sunteți pe linia de plutire cu încrederea în sine, o simplă amânare va însemna că nu veți mai găsi în viitor resursele să vă adunați și să duceți la bun sfârșit totul.

Da, presiune, ăsta e cuvântul sub care am funcționat tot anul ăsta, PRESIUNE.

Dacă am terminat rochița și am dus tradiția mai departe și al 6-lea an, vă las pe voi să descoperiți în articolele viitoare, lecția pe care eu mi-am învățat-o este că

1. trebuie neapărat să fac un curs de croitorie în 2019 dacă mai am chef să creez ceva complicat și 
2. trebuie, de asemenea, să-mi calculez mai bine acțiunile în funcție de costuri pentru că, mai important decât să creez rochia de aniversarea copilului, e să fiu vie, sănătoasă și nestresată, iar unele proiecte nu merită nici măcar începute, dacă la un simplu calcul îți dai seama că, pentru realizarea lor, costurile de timp, energie și nervi sunt foarte mari.

A, și să nu uit, dacă în 2018, cuvântul de ordine a fost PRESIUNE, în 2019 mi-am propus ca el să fie OPTIMIZARE. 🙂

Voi ce v-ați propus pentru 2019? 🙂