“Codrul e frate cu românul”,
Am învățat acum mulți ani,
Însă ne-arată rece timpul
brânza totuși e pe bani!

Și surd suspină țara-mamă,
C-are copiii dezbinați
Cu lacrimi pe obraz se roagă
Ca frații să fie iar frați!

Doar codrul o aude-n zare,
Și se înclină cu respect,
Căci el e fratele mai mare
Și este foarte înțelept.

Și-l tot așteaptă pe român
Ca pe un fiu risipitor
Să fie iarăși blând și bun
Că doar e al lui frățior.

– Îngroapă frate azi securea,
Că uite România plânge
Și fii prieten cu Pădurea
Că suntem toți același sânge!

Dar fratele-i indiferent
Când codrul îi vorbește demn
Degeaba vrea să-l facă atent
Că nu e vorba doar de lemn!

– Privește atent la ce-a rămas
Din tot ce am avut cândva
Muntele ce-i acum golaș
Trăiește doar cu amintirea…

– Și omule, prea plin de tine
Cum poți chiar fratele să-ți vinzi
Ce fel de sânge-ți curge-n vene
Dai sufletul pe niște arginți?

Se tem copacii plini de doruri
Când aud drujbe și topoare.
De sângele ce curge-n valuri
Cine o să răspundă oare?

Dar blândă este țara mamă
Și ea speranța n-a pierdut
C-al ei mezin o să ia seamă
Să-ndrepte răul ce-a făcut!

Iar brazii-nalți se-nclină-ncet
Stejarii îi urmează-n șoaptă
Fagii se apleacă cu respect
Și crengile spre Cer îndreaptă.

Și stau așa ca-n rugăciune
Tăcuți și demni, privesc în Sus
Nu vor s-ajungă toți tăciune
Și viața să devină apus!

Țara chiar de ne aparține,
Noi toți avem o datorie
Să luăm doar ce se cuvine
Și să păstrăm Pădurea vie!

…………………………………….

Dar iată și prima zăpadă
Copacii-n alb s-au îmbrăcat
Și-un copilaș afară-aleargă
Pe brad să-l ia la scuturat.

Și puiul ăsta mic de om
Nu știe că frații se ceartă
El tot ce își dorește-acum
E cu zăpadă să se bată,

Să se-ascundă după pomi,
După stejari, mesteceni, nuci,
Sau după fagi și chiar salcâmi
El vrea doar să aibă copaci!

Anul acesta care se încheie încet-încet și care a fost foarte plin pentru mine, am simțit nevoia să scriu poezii mai mult decât în orice alt an și, după ce am dedicat o poezie lungă unui bolovan, a venit vremea (trebuia să vină) când să le dedic și lor niște versuri venite direct din sufletul meu, lor, copacilor din toate pădurile din România, dar și pomilor fructiferi care mi-au bucurat copilăria.

Așa că poezia de mai jos o dedic codrului, adică tuturor brazilor pe lângă care am trecut cândva și i-am admirat din mers, dar și celor din Poiana Brașov de anul trecut pe care i-am scuturat cu atâta bucurie de zăpadă împreună cu copiii mei sau tuturor celorlalți copaci din țara noastră. Și, ca să nu se supere și pomișorii ceilalți care nu sunt în pădure, le dedic și lor poezia: tuturor salcâmilor cu țepii mari care înconjurau gardul bunicii mele și care le făceau vara umbră găinilor, caisului celui bătrân din curtea bunicului care s-a uscat din păcate și din care am mâncat cu poftă ultimii sâmburi (îmi plac mult sâmburii de la caise), nucului din care am mâncat nuci anul ăsta, salciei de la poarta bunicii și teiului bătrân, înalt și dârz din cartierul din București unde am copilărit și din care făceau ceai toți vecinii, dar și tuturor copăceilor după care mă ascundeam vara la fel ca Iepurașii din poveste , și care acum nu mai sunt că s-au făcut parcări, sau plopilor de pe marginea șoselelor al căror puf mă enervează, dar pe care îi iubesc chiar așa pufoși cum sunt și pe care-mi place să-i știu acolo.

Vă dedic tuturor ultima poezie din 2019 și vă mulțumesc pentru toate feedback-urile pe care mi le-ați oferit :). Acum în decembrie blogul meu tocmai a împlinit 4 anișori și mă bucur pentru că nu am renunțat la scris.

La mulți ani, Sărbători fericite cu liniște și lumină, dar și cu mulți copaci plini de zăpadă ca să aveți ce scutura împreună cu cei mici, 2020 te așteptăm! 🙂 😉 🙂

Sursa foto: arhiva personală, Poiana Brașov, 2018 când încă nu scuturaserăm brazii împreuna cu copiii 🙂

5 2 votes
Article Rating