Un an fără FaceBook – ce am învățat

Hristos a înviat!

Anul trecut, prin aprilie, chiar înainte de Florii, îmi închideam FaceBook-ul: pagina personală, pagina blogului și pagina Tribunalul Pădurii. Vă mărturisesc că au fost cunoștințe care au ținut să-mi spună atunci că, văzând că nu mai am cont, aproape că nu știau cum să-mi ureze La mulți ani de Florii deși, ironic nu, aveau chiar numărul de telefon.

Azi, la un an, îmi dau seama cât de bine am făcut. Chiar citeam zilele trecute o carte despre diferența mare dintre sfinți și noi, oamenii de rând. Astfel, sfinților nu le e rușine de ei, de ce-au făcut la viața lor, de cine sunt. Nouă, însă, ne este. Și noi purtăm măști (că tot e necesar vremurile astea de criză fără precedent), și este trist pentru că uneori nici nu ne dăm seama că le purtăm. Suntem atât de prinși cu nimicurile noastre că viața trece pe lângă noi. Anii se duc și noi nu realizăm. În fine, unii dintre noi, c-or mai fi și înțelepți.

Să vă spun de mine: prima oară când mi-am făcut contul, am zis că-mi folosește pentru un grup că atunci studiam ceva și ăsta era modul în care îmi parveneau anumite informații. Apoi, rețeaua asta socială pe care eu acum nu mă mai regăsesc, m-a prins. Atât de bine încât am început să-i dau timp. I-am dat timpul meu, al copiilor mei, etc. Și recunosc acest lucru, cinstit, fără să port mască de mare înțelept.

Recunosc public că unul și cel mai important dintre motivele pentru care am închis contul este că mă durea propria-mi prostie. 🙁 Tare de tot mă durea.

Și da, știu că rețeaua asta socială poate folosi foarte bine să te promovezi, să-ți promovezi munca, acțiunile etc. La mine însă n-a funcționat și nici nu doresc să încerc iar. Nu acum. Acum am alte priorități. Acum am realizat cât de important este să mai elimin din narcisismul ăsta pe care cred că-l avem cu toții în oarecare măsură, am învățat că exiști și dacă n-ai like-uri, iar existența ta poate fi chiar una extrem de plăcută și împlinită. Am învățat să am mai multă grijă de timpul meu.

Mă bucur de faptul că ai mei copii nu au cuvântul FaceBook în vocabular, de altfel, de vocabularul lor mă ocup personal încă de când ziceau ma-ma. Mă bucur că nu au o mamă pe care s-o vadă cum e mereu cu telefonul/ calc. în brațe pentru a da like pentru că, da, poți ajunge ușor să fii dependent de tehnologie.

Sunt mulțumită, de asemenea, că am pierdut 95% din contactele de pe FaceBook, e dovada că nu aveau o bază solidă. Poate că oamenii nu au timp să creeze acea bază, își pierd răbdarea și interesul undeva pe parcurs și nu e nimeni vinovat aici.

Acum nu mai sunt tristă că n-am destule like-uri la articole sau n-am share-uri pentru că acum apreciez din suflet un om care-și ia din timpul lui să-mi zică două vorbe și nu un robot care dă like, like, like. Fie că ne place sau nu, FaceBook asta face, ne robotizează, practic să dai like devine automatism, ne încărcăm și memoria cu o grămadă de poze, de informații nesolicitate, neinteresante și care nu ne fac să evoluăm. Rețelele sociale reușesc să speculeze multe din neajunsurile noastre și creează acea dependeță pe care o vedem cu toții la oamenii din jurul nostru, la copiii absorbiți de propriul lor telefon, de tabletă, de aprecierile celorlalți etc.

Mai cred că, dacă ești o persoană cu un altruism ridicat, clar, FaceBook-ul nu e de tine că ajungi să le dai like și share tuturor, să-i susții în demersurile lor și chiar să trăiești viața altor persoane, ceea ce e extrem de nociv pentru tine ca individ pentru că, pur și simplu, o neglijezi pe a ta.

Desigur, în încheiere, atâta timp cât ești mereu conștient că rețelele sociale sunt instrumente pe care TU le controlezi, e super ok. Dacă însă nu ești echilibrul în persoană, mai bine folosește timpul acela să lucrezi cu tine, privește adânc în sufletul tău și abia apoi dă ochii cu lumea de pe FaceBook. Dar ai grijă totuși că lume mai colorată decât pe FaceBook nu vei găsi.

Mie îmi e ok așa deocamdată, mă simt bine pe blog, iar FaceBook nu mi se potrivește.

Important: nu am renunțat din prima la FaceBook și nu a fost un impuls de moment ci, mai întâi am început să intru săptămânal. Și după vreo 2 luni petrecute așa, am realizat că mi-am pierdut interesul de a-mi accesa contul. Și atunci am decis să renunț definitiv. Deci, sfatul meu, dacă vreți să reununțati la FaceBook, e s-o faceți treptat. Cu mulăt voință, se poate.

Vă mai spun că iau pauză uneori de la blogul meu și de la ale voastre, precum iau pauză și de la ziare și altele pentru că doar când sunt singură cu mine, mă regăsesc ca om și am nevoie de asta oricât de nebunesc ar părea. Deci, dacă lipsesc uneori o săptămână, o lună sau chiar mai mult e pentru că simt că vreau să petrec timp în offline și să mă orientez spre mine, pentru că sunt într-o continuă descoperire și cunoaștere a propriei persoane și asta îmi ocupă mult timp.

P.s.: Renunțând la FB mi-am șters și toate abonările pe care le aveam, și pe blog și la alte bloguri pentru că imi dau seama că vreau să intru de plăcere să citesc alte bloguri și nu să văd cum mi se adună notificările în mail. La fel îmi doresc și legat de cititorii mei, de aceea nu am buton de abonare.

Să fim sănătoși și să prețuim fiecare clipă alături de cei dragi, acum mai mult decât oricând!