Îmi aduc aminte cu câtă emoție am așteptat ca fiica mea să înceapă să vorbească. Abia așteptam momentul în care va spune prima ei propoziție, adică să lege în sfârșit cuvintele, să foloseasca și verbe, nu doar substative, adverbe, interjecții etc.

Din păcate, trebuie să recunosc cinstit că eu chiar nu-mi aduc aminte care a fost prima ei propoziție pentru că, atunci când a început să vorbească, a vorbit perfect, cursiv, înțelegeam totul și propozițiile ei erau impecabile, de parcă se pregătea să devină un mare orator.

La al doilea copil lucrurile au stat diferit însă, altfel că am fost cu ochii și cu urechile pe el să văd ce propoziție va spune. Sinceră să fiu uneori nici nu înțeleg curiozitatea asta a noastră, a părinților, de a aștepta să ne vorbească cei mici în propoziții. Avem impresia că va fi mai ușor din clipa în care cei mici se vor exprima verbal când, de fapt, de acolo începe partea grea că vorbesc uneori de nu-i mai oprești.

Băiețelul meu era tare amuzant până să vorbească atât de bine cum o face acum. De exemplu, când voia să-i fac baie își căuta rățuștele prin casă și striga mamacu, baie-baie, apă și mai găsea el și alte cuvinte prin care să ne dea de înțeles ce vrea așa că, de pe la 1 an și jumătate, ne-am înțeles perfect cu el, un vorbăreț și jumătate. 🙂

Într-o seară însă, asta după ce a împlinit 2 ani, în timp ce se juca în camera lui, m-a văzut pe hol și a zis prima lui propoziție: Mami, mami, joacă-te cu mine! Apoi a continuat foarte amuzant și pe un ton imperativ: Hai, hai! Poți să reziști la așa cerere minunată, fie ea și pe un ton de general? 🙂 Desigur că am lăsat totul și m-am dus să mă joc cu el, cu mașinile, jocul lui preferat.

Voi vă mai amintiți care a fost prima propoziție rostită de copiii voștri?