Despre mamele care nu mai vor să-și audă copiii…

După ce am devenit mamă pentru prima oară, mi-a trebuit ceva să mă dezmeticesc și să mă obișnuiesc cu noul statut așa că prima lună eram preocupată să mă refac după o naștere nu tocmai ușoară și dormeam cum prindeam o oră liberă după ce fetița era hrănită și liniștită.

După acea perioadă de lehuzie grea am început cu adevărat să iubesc viața de mamă cu tot ce presupunea ea: s-o spăl în fiecare seară pe micuță, să-i pup piciorușele, mânuțele, să mă asigur că are năsucul desfundat, urechiușele curate, și am căpătat totodată și acea încredere pe care nu am avut-o de la început, iar relația mamă-fiică s-a consolidat.

Dacă în cazul băiețelului meu am reținut care a fost prima propoziție rostită, în cazul fetiței mele îmi amintesc exact sunetul plânsului ei de bebeluș: era un sunet finuț, nu era un sunet ascuțit, nici strident, nici prea jos și nici prea moale și căruia îi găseam repede leac astfel că nu a trebuit vreodată să rămână neconsolată, ci săream imediat să văd de ce are nevoie.

Cu timpul însă ea a crescut, a apărut și al doilea copil, au învățat să vorbească și am început să aud zilnic cuvântul mami de sute de ori: “mami, am spart cana”, “mami vreau apă”, “mami hai pui stafide, pui” – astea sunt vorbele băiețelului meu care adoră stafidele pe care mi le cere de la 7 dimineața de cum s-a trezit sau mami la 2 noaptea când l-au trezit durerile de dinți, mamiiii la ușa de la baie când intru și eu să-mi fac o baie sau să mă spăl pe dinți etc.

Mami de dimineață până seara, asta se aude în casa noastră și eu mă străduiesc, ca orice mamă, să le rezolv cererile, să văd unde prioritizez, să văd dacă resping vreuna ca neîntemeiata sau să văd cine are primul dreptate și cui trebuie să acord atenție mai întâi.

Însă, nu am realizat până zilele trecute cât de norocoasă sunt că aud, că îmi aud copiii, DA, am simțul auzului, la fel cum am fost înzestrată de Bunul Dumnezeu și cu celelalte simțuri, la fel și copiii mei, și ei aud, vorbesc, văd și sunt sănătoși, Slavă Domnului.

V-ați gândit cum ar fi ca noi, mamele astea care ne plângem că nu mai putem, că ne-am săturat să fim strigate non-stop, să nu ne auzim copiii? 🙁 Ei să plângă până se învinețesc (eu nu am trăit vreodată așa ceva cu copiii mei, dar știu cazuri), iar noi să nu-i auzim, pur și simplu pentru că avem o deficiență de auz, cu care poate ne-am născut sau poate ne-am pierdut simțul auzului pe parcurs din cauza unei boli, a unei complicații sau mai știu eu ce, doctorii știu mai bine cum poți rămâne fără auz și din ce cauze.

Este inimaginabil cum m-aș descurca fără simțul auzului sau fără alt simț, și totuși ei pot, ei, părinții care au deficiențe de auz, pentru că sunt părinți care, deși nu aud, decid să aibă un copil, își asumă toată responsabilitatea de a crește un copil chiar dacă nu aud și probabil își asumă și riscul ca micuțul să fie, la rândul lui, lipsit de auz, total sau parțial.

Articolul de azi nu ar fi fost scris dacă, într-una din zilele când ne întorceam de la plimbare și din parc cu ai noștri copii, nu am fi zărit chiar în fața noastră un cuplu cu un copil mic, un cuplu ce părea absolut la fel ca altele, care nu ieșea cu nimic în evidență, adică cei doi aveau haine normale, tunsori normale, erau chiar niște tineri înalți și foarte frumos proporționați, doar că amândoi comunicau prin semne. Ea, mama,  ținea copilul în brațe (un băiețel până într-un an) și-i comunica partenerului ceva folosind limbajul semnelor.

Întâmplarea de mai sus m-a făcut să mă întreb cum reușesc să se descurce, oare nu aud deloc, oare cel mic aude sau cei doi tineri chiar nu au auzit vreodată cum plângea minunea lor mică, iar mama nu l-a auzit nici măcar când a plâns că doctorul i-a tăiat cordonul ombilical? Oare îi ajută cineva? Eu sper din suflet să se bucure de tot ajutorul de care au nevoie din partea familiei.

Mi-am pus acele întrebări cu lacrimi în ochi, apoi m-am simțit din nou vinovată la fel cum m-am simțit și când am scris articolul despre fetița cu sindrom Down din parc  și mi-am dat seama că eu, o mamă care aude perfect, nu ar trebui să mă mai plâng vreodată de prea mulți mami pe zi, pentru că măcar eu îmi aud copiii, le aud glăsciorul ăla minunat de îngerași mici, aud cum pocesc cuvintele, le aud chiar și respirația și ar trebui să apreciez asta.

Ceea ce știu sigur e că acei oameni mi-au câștigat respectul și admirația pentru curajul și puterea de a-și asuma rolul de părinți. Mă bucur că mi-a fost dat să-mi apară în cale pentru că am învățat enorm de multe de la ei.

Nu știu dacă toate mamele se plâng de oboseala de a auzi mami de sute de ori pe zi, deși, din ce mai citesc, văd că toate se simt epuizate la un moment dat, de aceea și articolul ăsta e scris la persoana I,  știu doar că din secunda în care am văzut acei tineri pe stradă (vă spun sincer că sunt primii părinți cu deficiențe de auz pe care-i văd în viața mea) ceva s-a schimbat la mine, chiar și azi m-am surprins în timp ce efectiv ascultam cu atenție și plăcere ce au copiii să-mi spună, îi ascultam cu dragoste și dedicare, activ și fără să fac altceva.

Pe mine m-a schimbat mult experiența pe care v-am povestit-o, voi ați trăit ceva similar?

3 thoughts on “Despre mamele care nu mai vor să-și audă copiii…

  1. Da, am trăit asta. În metrou. Am un articol întreg, pe care nu l-am publicat niciodată. Deşi eu spuneam la fel ca tine, că mă simt mult mai norocoasă, cineva mi-a spus că nu am orizontul lărgit şi că ei poate sunt mai norocoşi decât în mine în alte privințe…

    • Să-l publici, te rog, voi fi prima care va da SHARE. Chiar e important să conștientizăm că mereu se poate și mai greu și, de aceea, e bine să fim mai pozitive noi, mamele 🙂

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.