7 ani, de Dorina Șișu

„7 ani” de Dorina Șișu este un roman care m-a atras de cum am auzit de el pentru că mi-a plăcut titlul în primul rând și pentru că intuiam puțin stilul scriitoarei după ce i-am citit câteva dintre poezii.

Ce mi-a sărit prima dată în ochi, este faptul că romanul este scris la persoana întâi singular, deși nu este vorba despre un roman autobiografic. Totodată el abundă în dialoguri. Aceste detalii îi dau nu doar o notă extrem de intimă, de personală, dar îi conferă și autenticitate și profunzime în același timp. Clarificări suplimentare de ce e scriitoarea a ales persoana întâi veți afla citind cartea.

Personajul principal al romanului este Elena, una dintre cele 3 fete ale unei femei văduve. După moartea de timpurie a soțului, cel ce era și stâlpul familiei, mama Elenei are parte de o lungă perioadă de doliu în care își plânge bărbatul și își deplânge soarta ei de vădană. Apoi, după o vreme, decide să-și mai dea o șansă și să-și refacă viața alături de un alt bărbat. Acesta devine tatăl vitreg al Elenei care, copil fiind, se atașează de noua figură paternă din viața ei. Și omul îi câștigă într-atât încrederea încât fetița îi spune chiar „tată”.

Din păcate o mare ruptură se produce atunci când în urma unor neînțelegeri, mama și concubinul ei decid să se despartă. Și asta e cu atât mai dureros și mai nepotrivit pentru că Elena se află la vârsta sensibilă a adolescenței. Copilul Elena se maturizează brusc și începe o luptă pentru a-și găsi locul printre ceilalți oameni. Pierderea tatălui natural căruia îi păstrează toată viața o amintire frumoasă și apoi pierderea încrederii în tatăl adoptiv exact la vârsta la care ar fi avut mai multă nevoie de el, o predispune pe Elena la o viață trăită în anxietate și tristețe profundă. Copil cuminte și respectuos, fata se supune deciziilor mamei cu privire la educația ei și este aruncată practic într-o lume în care nu se regăsește. Și asta o aflăm încă din primul capitol, din cuvintele ei:

„Îmi vine să plâng și să fug. Parcă nu-mi ajunge pământul să mă învelesc cu el ori cu frunzele toate dintr-un munte”. 

Un aspect extrem de interesant al romanului 7 ani este faptul că acțiunea este plasată în mai multe zone geografice ale țării astfel că personajul principal al cărții se naște în Bărăgan, face școala în Moldova, călătorește în interes de serviciu prin Banat și are parte de un concediu de odihnă în Ardeal. Descrierile cu precizie a unora dintre locurile din toate aceste zone geografice ale României sunt de mare finețe. Scriitoarea merită toată lauda pentru cât de frumos plimbă cititorul prin toate aceste zone, fiecare cu frumusețile și specificul ei. Personal, îmi plac mult descrierile și apreciez și mai mult munca aceea de documentare din spatele scrierii unui roman, plasarea aceea atât de bine făcută în timp și spațiu a personajelor și a evenimentelor.

Din păcate, odată ce este extrasă cu forța practic din lumea copilăriei unde era cât de cât protejată de o familie cu ambii părinți și devine iar copil într-o familie monoparentală, violența și abuzurile de tot felul îi marchează Elenei adolescența și tinerețea. Viața ei devine un lung șir de griji, de tristețe și de nesiguranță. Fie că vorbim de abuzurile emoționale care merg de la umilire, criticare, abuzuri verbale, exploatare, hărțuire etc. sau de abuzurile fizice de o cruzime rar întâlnită, Elena, fără voia ei, intră într-un cerc vicios devenind victimă sigură pentru agresorii care, odată descoperiți, devin infractori pasibili de pedeapsă. Nu toți au parte de oprobriul public, însă. Sunt și agresori nedescoperiți pentru că nu sunt denunțați și care-și continuă nestingheriți viața purtând masca de soți respectabili chiar dacă obiceiurile lor extramaritale sunt bolnăvicioase.

Dintre toate relațiile cu oamenii pe care fata le are pe parcursul romanului, cea mai dificilă relație este cea cu propria-i mamă care, deși își iubește fiica, este limitată în a-i înțelege nevoile. Nici intelectual, dar nici emoțional, femeia nu poate înțelege, din păcate, nevoile pe care propria-i fiică le-ar avea. Grijile ei de mamă s-au rezumat la a reuși să-și vadă celelalte fete la casa lor și a o vedea și pe cea de-a treia cu o meserie și un loc stabil de muncă. Văduvia a obosit cumva această mamă și a stors-o de vlagă făcând-o să se resemneze în fața sorții și nu să continue să lupte ca o leoaică pentru a-și crește cât mai echilibrat și pe cel mai mic dintre copii căci Elena e mezina familiei. Femeia consideră că este de ajuns dacă copilul ei găsește mâncare caldă pe masă și are un acoperiș deasupra capului. Îi este imposibil să perceapă lumea Elenei, pasionată de scris, de poezie și de meditație, cu înclinații vădit intelectuale. 

Tot studiind portretul mamei Elenei, găsim și un prim laitmotiv al cărții, acela dat de temerea ca a ei fiică să nu fie abuzată de vreun bărbat, fie el șef, coleg, vecin sau prieten. Și tocmai apariția deasă a acestui motiv o plasează pe Elena într-un cerc vicios devenind la un moment dat una dintre părțile cuplului infracțional victimă- agresor.

Romanul tratează pe larg problema delicată în care victime sunt femeile tinere, emoțiile negative pe care le trăiesc, stările de anxietate și nesiguranță, de depresie și rușine, iar tristețea învăluie de la un punct cartea.

Romanul e și un veritabil document care oferă detalii extraordinare despre cum se desfășura munca în fabrici și uzine pe vremea regimului comunist, dar totodată aflăm și de micile afaceri ce începeau să înflorească după Revoluția din decembrie 1989.

Locurile de muncă pe care Elena trebuie să le aibă mi-au amintit de efortul fizic absolut istovitor al minerilor lui Emila Zola din „Germinal” sau de munca pe care Martin Eden, personajul principal al lui Jack London în cartea cu același nume, trebuia să o presteze pentru a se putea întreține în lungul lui drum spre a deveni un scriitor de succes.

După ce am citit cartea „7 ani”, am înțeles încă o dată de ce este un păcat așa de mare în religia creștină asuprirea văduvelor și a orfanilor.

Viața pe care Elena trebuie s-o trăiască este o viață în care ea nu se regăsește și ăsta este un alt laitmotiv pentru că personajul principal este de la început și până la final o ființă inadaptată. Aspirațiile ei nu se potrivesc deloc cu realitățile pe care le are de îndurat și cel mai trist mi se pare faptul că Elena nu are niciun prieten și niciun sprijin deși este o fată comunicativă, prietenoasă, deschisă, loială și responsabilă.

Cartea Dorinei Șișu, deși este ficțiune, este o carte profundă care plasează cititorul în mijlocul evenimentelor. Prin forța dialogului și prin descrierile amănunțite, scriitoarea creează un tablou viu și autentic care-l fac pe cititor să empatizeze cu personajul principal, deși sunt fapte, sau mai bine aș zice direct infracțiuni, în mijlocul cărora nu ai vrea să te afli nici măcar ca simplu cititor pentru că e extrem de greu să poți empatiza mereu cu personajul devenit victimă care mai e și femeie, pe deasupra.

Trăirile interioare ale Elenei, descrise cu lux de amănunte produc emoții și sentimente din cele mai diverse de la spaimă, groază, teroare, la nervi, răzvrătire și răzbunare în ceea ce privește pedeapsa pe care ar merita-o unele dintre persoanjele negative ale cărții. Sunt fapte despre care noi toți știm că există, sunt oameni cu care poate chiar ne interesctăm la un moment dat, femei, victime ale violenței domestice, hărțuirii la locul de muncă și abuzurilor de tot felul despre care cred că e bine să se scrie.

E autentic romanul Dorinei Șișu și toate problemele, inclusiv trăirile interioare ale personajului principal, sunt de actualitate. Nu e nimic desuet în această carte, iar faptul că o parte din acțiune se petrece în perioada comunistă, iar cealaltă parte după ce România a ieșit din comunism, ne ajută, grație descrierilor extrem de bine detaliate, să facem o comparație a timpurilor de dinainte și de după Revoluție.

Un aspect trist de observat este că, de multe ori, în viața și așa greu încercată a Elenei, abuzurile erau comise chiar de femei, sau mai bine zis „tovarășe”, termen des întâlnit în capitolele de început.

Limbajul pe care scriitoarea decide să-l folosească, deși poate părea vulgar la o primă vedere, are tocmai scopul de a plasa cititorul în vremurile acelea pline de abuzuri emoționale extrem de variate. Acele vorbe umilitoare pe care cei ce erau șefi le rosteau aveau tocmai rolul acesta de uniformizare, de reducere la tăcere a celor din subordine. Erau șefi și șefe care se purtau atât de înjositor încât nu le mai dădeau ocazia victimelor nici să mai simtă foamea sau frigul. De nevoi superioare nici nu mai putea fi vorba. Un om muncit de dimineață până seara, care nici apă caldă nu are să se spele la final de program și care este hrănit mai rău decât un deținut ce aspirații înalte mai poate avea? Cum să mai viseze acel om când până și visele se sperie de soarta crudă a nefericitului?  E multă tristețe, e nedreptate și lipsă de omenie. Și pe toate astea, ea, Elena, o fată orfană de tată, un copil fără nicio vină, până la urmă, trebuie să le îndure. Să tacă și să îndure. 

Am tot așteptat ca cititor să găsesc un pasaj în care Elena să se simtă fericită, să citesc rânduri mai pline de bucuria de a trăi, bucurie care ei i-a fost răpită încă de când nici bine nu știa să vorbească. Și acele rânduri sosesc într-un final, când, în cadrul aceluiași capitol chiar Elena trăiește intens și spune:

„Mă aflam în altă lume. Simţeam libertatea în sânge. Eram fericită”.

Apoi, mai revine, parcă să nu uite acel moment în care se simțea liberă și iar proununță cuvântul ăsta greu ca plumbul, cuvântul fericire:

„Închideam ochii şi mă lăsam bătută de vânt. Îmi imaginam cum plutesc. Visam ce voiam. Amintirile din copilărie nu ajungeau până aici. Eram fericită”.

„7 ani” este o carte de o mare încărcătură emoțională, e o carte extrem de tristă, chiar sub semnul nevrotismului aflată aș putea spune, o carte despre viața grea a văduvelor și orfanilor, despre abuzurile fizice și emoționale asupra femeilor, despre exploatare, despre comunism și despre relațiile de muncă. E despre munca aia până la epuizare. Sub aspectul psihologiei muncii, este extrem de interesant de observat ce înseamnă și unde duce de fapt munca rutinieră. Scriitoarea, exact precum un psiholog, a făcut o analiză complexă referitoare la cât de greu de suportat și ce implicații au asupra creierului sarcinile de serviciu monotone desfășurate sub presiunea unei norme zilnice, dar și sub o presiune psihică a celor ierarhic superiori.

În opinia mea, romanul Dorinei Șișu este un studiu despre munca în condiții inumane, cu respectarea la minim a drepturilor angajaților, cu relațiile care se nasc între angajați la locul de muncă și consecințele și implicațiile ce decurg din deciziile luate de un angajat care nu vrea să meargă cu turma.

Elena nu se potrivește deloc peisajului în niciunul dintre locurile pe unde trece, fie că este vorba de instituții de învățământ sau locuri de muncă. Ea este și rămâne o indaptată, o pată de culoare aruncată pe o pânză zugrăvită în culori terne. Și are de ales, Elena. Ca toți oamenii, și ea trebuie să aleagă de multe ori. Și ea, indiferent de miză și de variantele care i se propun, ea alege integritatea, cinstea și dreptatea.  Și își asumă aceste alegeri pentru că e un om sincer și onest, un om care vrea să se păstreze imaculat.

În ochii mei, Elena rămâne un copil, un copil care se simte neiubit, un copil care nu are timp să-și trăiască deloc copilăria. Ca tânără, Elena are simțul umorului, este sociabilă, comunicativă, îi place să citească mult, dar și să scrie poezie, e prietenoasă și are încredere în oameni, se luptă de fapt să-și păstreze încrederea în oameni. Din păcate, însă, adolescența pentru Elena nu există. Ea sare direct în maturitate, fără să treacă măcar prin tinerețe. Și asta o macină și-i răpește liniștea care i-ar fi putut aduce cândva bucurii mici, bucurii pe care să-și clădească un echilibru emoțional. Având o stare emoțională extrem de precară, fata cade în depresie cu tot ce presupune acest lucru, iar partea asta nevrotică a ei o domină. Elena nu poate fi judecată pentru acțiunile ei pentru că ea este o victimă a sorții, născută într-un context nefavorabil, singură până la urmă. Ea luptă atât cât poate să iasă din cercul vicios al neputinței și trebuie înțeleasă pentru modul cum alege să trăiască.

Cum am mai spus și la alte recenzii, recomand cartea asta doar persoanelor echilibrate emoțional, nu o recomand celor ce abia au ieșit dintr-o depresie sau au suferit alte pierderi, pentru că e multă tristețe, e anxietate uneori, e violență îndreptată împotriva femeilor și decorul poate părea uneori extrem de sumbru. Personajul principal se caută continuu și încearcă să înțeleagă ce scop are pe acest pământ. Dacă și cât reușește, las cititorul să descopere.

„7 ani” e o carte care ne trimite în comunism cu părțile lui cele mai întunecate, apoi în vremurile imediat de după Revoluție punctând alte aspecte interesante legate de muncă și rămâne o carte de actualitate prin problemele pe care Dorina Șișu le tratează. De la violența împotriva femeilor, la condiițiile de muncă extrem de vitrege, la soarta văduvelor și orfanilor de care nu se prea interesează nimeni, la copiii fără copilărie, sărăcie și corupție.

Cartea poate fi comandată în ediție electronică de aici.