Cartea asta mi-a sărit în ochi de când am văzut titlul pentru că mi-am dat seama că mă va ajuta în demersul meu de a scrie cândva un roman. În fond, nu poți pretinde că vrei să scrii cărți (mai ales când vorbim de romane biografice), fără să ai măcar o minimă cultură în domeniul literar. De citit, oricum citesc și am citit toată viața, dar un studiu precum cel al Dorinei Șișu chiar mi s-a părut o mare provocare. 

Așa cum se întâmplă în cazul cărților de acest gen (studii de specialitate, tratate etc.) mi-am dat seama de la început că poate mi se va părea greu de parcurs. Mai ales că e ceva nou pentru mine, în trecut am citit studii, tratate, coduri etc, dar ele erau din domenii precum Drept sau Psihologia muncii. Cartea Dorinei, însă, am rămas uimită cât de accesibilă poate să le fie profanilor ca mine.

Dar nu se cade să încep a vă povesti puțin din ce am citit fără să fac o scurtă prezentare autoarei. Dorina Șișu este absolventă a Facultății de Litere din Brașov, iar ca scriitoare, scrie atât proză cât și poezie. Printre operele sale se numără romanul „7 ani”, volumul de poezie „Joi spre miercuri” (Editura Limes, Cluj, 2017) sau „Plătind pământului cu moartea noastră” (Editura Singur Târgoviște, 2015). Din 2011, trăiește la Dublin, în Irlanda.

Cartea este atrăgătoare nu doar din punct de vedere al conținutului ci și al formei. Culorile pentru copertă au fost foarte inspirat și frumos alese (mai ales pentru iubitorii de verde).

Cu un simț al detaliilor infailibil, autoarea studiului face săpături adânci în romanele antichității și ne descrie foarte bine contextul în care acestea au fost scrise (atât romanele elenistice, cât și cele romane). Meritul său este de a face acest lucru atât de natural și folosind un limbaj atât de adecvat încât studiul să poate fi accesibil cât mai multor cititori.

Cartea este împărțită în patru capitole mari: „Odiseea, Călătoria în romanul grec, Romanul latin, roman al condiției umane și Continuitatea romanului antic”.

Pentru a putea să ne prezinte romanele helenistice și latine ale secolelor al II-lea și al III-lea, scriitoarea pleacă ea însăși „într-un voiaj literar”. 

Explicând pe larg cât de important și des întâlnit era motivul călătoriei, plasează acțiunea și în spațiu, arătând locul unde se făceau expedițiile piraterești din Antichitate, și anume în Marea Mediterană, comorile vizate fiind „aurul și sclavii”.

Lămuririle de ordin etimologic mi s-au părut de asemenea extrem de valoroase.

Iată, aflăm din carte faptul că „în greaca veche, termenul de «peirates» nu are numai înţelesul de „pirat”, ci şi pe acela de „aventurier” şi „descoperitor de tărâmuri noi”.  Mai sus, Dorina Șișu chiar explica faptul că pe vremuri nu era nimic reprobabil în a fi pirat. Așa că se pare în acele vremuri era perfect acceptată sinonimia călător=aventurier=pirat. 

Aethiopica” scrisă de grecul Heliodor în jurul anului 250 p. Ch. „este primul roman în care pirateria şi piraţii joacă un rol destul de important”. Se pare că vreme de veacuri, piraţii au fost prezenți „numai în literatura istorică (Tucidide, Herodot, Tacit) şi în poezia epică (Homer)”.

Din începutul capitolului al II-lea aflăm faptul că „alături de relatările de călătorie, de mare însemnătate în formarea romanului sunt: epopeea, istoriografia şi, într-o mai mare măsură, teatrul, în special comedia din epoca helenistică”. O influență asupra romanelor grecești a avut-o și „tragedia, mai ales cea a lui Euripide”.

Romanul grec se pare că a evoluat în două etape, una presofistică de lungă durată și una sofistică, de împlinire a romanului grec (ele s-au desfășurat în perioada sec. al II-lea înainte de Christos și una în sec 2 d. Ch.).

Meritul deosebit legat de acest studiu este că după ce scriitoarea ne enumeră câteva dintre romanele presofistice, cum ar fi „Aventurile lui Chaireas şi Callirhoe, scrise de Chariton din Aphrodisias, cele ale lui Leucippe şi Clitophon, povestite de Achile Tatius sau Ethiopicele lui Heliodor”, nume ce par destul de greu de digerat pentru un profan, Dorina Șișu, în cel mai natural mod posibil ne povestește apoi despre temele care îmbină motivul iubirii și aventurii cu cel ale călătoriei.

Romanul lui Ninos, de exemplu,  este „un roman de dragoste conţinând naraţia dragostei dintre Ninos, legendar prinţ asirian şi Semiramis, precum şi aventurile războinice ale celui dintâi”. Deși ar fi putut folosi cu lejeritate numai termeni livrești, Dorina Șișu descrie întâmplările în termeni familiari oricărui cititor și astfel lectura acestui studiu este nu doar mai ușor de parcurs ci și foarte atractivă. Iată un exemplu legat de romanul mai sus-menționat: „Întâlnim încă din acest roman motivul soartei schimbătoare, sugerat prin răsturnarea de situaţie când armata lui Ninos naufragiază. Dintr-un victorios războinic, comandant al unei uriaşe armate, Ninos devine în numai trei zile un biet naufragiat deznădăjduit. Finalul trebuie să fi fost unul fericit”. Se pare că „aventura este mobilul central al tuturor romanelor greceşti”, mai notează scriitoarea.

Dar nu aflăm doar despre teme și motive, ci și despre personaje. Ele, „sunt convenţional şi sumar modelate. Ele sunt bune sau malefice, plasate în situaţii melodramatice. Cele bune sunt întotdeauna împiedicate de cele rele să ducă o existenţă paşnică, dar găsesc puterea să se opună răului şi să triumfe în final”. Sfârșitul e mereu fericit, iar „soarta li se arată binevoitoare”. 

În paginile următoare, aflăm despre „coordonatele intrigii romanului grec care sunt dragostea şi soarta”, dragostea fiind, de altfel și tema principală „a unicului roman pastoral al Antichităţii, „Dafnis şi Cloe”, scris de Longos la sfârşitul secolului al II-lea”.

Despre romanul „Ethiopicele”, scris de  Heliodor (sec. II, III, d.H.) aflăm o mulțime de informații prețioase cum ar fi „valoarea inițiatică a călătoriei”, descrieri foarte amănunțite sau crearea momentelor de suspans, iar cititorul este învăluit în mister. Apoi scriitoarea încheie studiul despre romanul lui Heliodor, spunându-ne: „Etiopica este romanul unui tehnician desăvârşit al compoziţiei, capabil să mânuiască iscusit intriga, să îmbine reţelele de evenimente în naraţii ingenioase integrate în alte naraţii”. Se pare că această operă iterară s-a bucurat de o mare notorietate în vremea Renașterii ,”fiind citit de Shakespeare, Calderon şi Racine”.

Călătorim apoi spre „Argonautica” lui Apollonius din Rhodos, ca să ajungem la „Xenofon” din Efes, autorul scrierii Efesiaca sau “Aventurile Anhiei şi ale lui Habrocomes”, iar Studiul primului capitol să se încheie cu Istoria adevărată, un roman parodic scris de Lucian.

Partea a doua a cărții tratează detaliile Romanului latin.

Despre romanul latin, autoarea spune că el „poate fi considerat drept literatură a condiţiei umane” deosebindu-se de romanul grec prin faptul că „presupune căutarea unui cod, unui stil de viaţă, a unei legi morale, că reduce totul la optica şi experienţa eroului”. 

Principalele romane latine de început sunt „Satyricon-ul” atribuit lui Petronius (sec. I), și „Măgarul de aur” („Metamorfoses”) scris de către Lucius Apuleius (sec. al II- lea). Se pare că denumirea Satyricon vine de la faptul că romanele latine, apărând după cele grecești, au avut preponderent „un caracter satiric”.

Faptul că Satyricon a fost „scris în timpul domniei lui Nero”, se pare că a influențat în mod cert alegerea motivelor și întreaga intrigă, cu descrierile specifice acelei perioade istorice.

Diferența majoră dintre romanul elenistic și romanul Satyricon al lui Petronius este dată tocmai de faptul că „religiozitatea lipsește”, iar zeii (în care grecii credeau) sunt practic decăzuți din drepturile lor, totul arată a parodie, „personajele fiind adepte ale eticii epicureice”. 

Pe parcursul lecturii și prezentării romanului latin, cu referire la personajul numit Encolpius, ajung să aflu de un temen de care nu mai auzisem niciodată și anume de „personaj picaresc” (1), el fiind primul din literatura universală. Mi s-a părut extrem de frumos cum l-a caracterizat scriitoarea pe acest personaj, în diferitele etape ale vieții lui: „student, aventurier fără ţintă şi pseudosclav, cerşetor, hoţ mărunt şi chiar ucigaş, gladiator etc”. De aceea, se pare „că romanul lui Petronius conţine elemente de bildungsroman (2), de roman al uceniciei unui personaj”. 

Măgarul de aur al lui Lucius Apuleius este, se pare, „una dintre cele mai fascinante şi mai variate opere ale Antichităţii, de fapt una dintre marile creaţii literare de limbă latină.” Poate și de aceea, personajul principial se numește Lucius, adică exact cum se numește autorul. Titlul este astfel ales pentru că tânărul va fi transformat la un moment dat într-un măgar, „păstrându-și însă mintea şi sensibilitatea de om”. Aventurile tânărului devenit măgar sunt foarte expresiv și captivant povestite de Dorina Șișu astfel că, poate cu riscul de a mă repeta, o să spun iar cât de plăcut e să citești un studiu în care aventurile personajelor principale sunt așa frumos descrise. Pentru că mie această operă mi-a lăsat impresia de a fi scrisă pentru toți cititorii pasionați de evoluția romanului din cele mai vechi timpuri nefiind vreo condiționare de a avea neapărat studii umaniste la bază.

Animalul măgar se pare că nu a fost ales întâmplător, el având anumite sensuri date de filozofi care-i atribuiau niște însușiri mai mult sau mai puțin pozitive. La fel aflăm din studiul de față despre simbolistica anumitor numere, despre însemnătatea alegerii florilor, dar și despre alte asocieri făcute sufletului.

Măsura succesului acestui roman (Măgarul de aur) au dat-o scriitorii de mai târziu care, aflăm din carte, alături de filologii Renaşterii „au popularizat acest roman”. Dintre ei, „Boccaccio şi Petrarca l-au cunoscut şi folosit, iar literatura picarescă renascentistă a fost stimulată de exemplul oferit de opera lui Apuleius”. 

Studiul se încheie cu reiterarea ideii că „omul, numai călătorind poate să evadeze din societatea ostilă în care trăieşte şi să ajungă într-o cetate ideală”.  Utopia de mai târziu a lui Thomas Morus are la bază și ea motivul călătoriei. Mai târziu, în secolul al XVII-ea, „Cyrano de Bergerac, prin romanele sale va depăși categoria scrierilor utopice”. 

O carte bună este bună de la început și până la final. De aceea, fraza de sfârșit este excelent aleasă aducând o concluzie ce se păstrează până în zilele noastre: „întreaga proză a literaturii reprezintă un text continuu, o tentativă infinită de rescriere a realităţii, de refacere sisifică a marelui text nemărginit, care este existenţa”. În fond, cred că nu există scriitor care, după ce a terminat de scris un roman, să nu fi simțit, precum personajele romanului grec-latin care „rătăceau în permanență pe drumuri mai mult sau mai mai puţin umblate, în căutarea unui ideal, a unui vis, a unei identităţi” că a aflat mai multe despre propria lui persoană.

Bibliografie:

(1)https://ro.wikipedia.org/wiki/Roman_picaresc

(2)https://dexonline.ro/definitie/bildungsroman

Cartea se găsește în format electronic și poate fi cumpărată de pe ITACA Publishing House.

Sursa foto: Site-ul Editurii Itaca

0 0 vote
Article Rating