Când eram eu copil, nu ieșeam foarte des pe la cofetărie. Și nu pentru că știam noi atunci de mâncarea sănătoasă și de faptul că mama acasă pune ingredientele mai naturale decât cele folosite de cofetării. Nu, nu de asta. Ci, pentru că așa era pe vremuri: mamele făceau des prăjituri în casă. De la checuri, cornulețe, gogoși, prăjituri cu cremă albă sau negrese, de toate ne făceau mamele noastre. Și totuși, mie-mi plăcea mult o prăjitură de la cofetărie numită cartof. Semăna așa la formă și la culoare cu salamul de biscuiți și era maronie că avea cacao. Îmi plăcea mie mult gustul acelei prăjituri astfel că, dacă trebuia să aleg între o amandină, o savarină și vestitul meu cartof, alegeam a treia variantă.

Într-una din zile, mama vine bucuroasă și-mi pune 9 lei în palmă. Bănuții ăia reprezentau exact contravaloarea a 3 cartofi. Că-i spusesm eu la un moment dat că nu mă satur cu un cartof și că data viitoare vreau să mănânc 3 odată. Acestea fiind spuse, am plecat fericită spre Cofetărie. Deși aveam de traversat și strada, mama mă lăsa să merg singură până la cofetărie că știa că sunt extrem de atentă și responsabilă.

  • 3 cartofi, vă rog, am strigat eu pofticioasă când mi-a venit rândul.
  • La pachet, draga mea? mi-a răspuns vânzătoarea.
  • O să-i mănânc pe drum, puteți doar să-i împachetați puțin.

Am ieșit fericită și pofticioasă cu cei 3 cartofi ai mei din cofetărie. În sfârșit, puteam mânca 3 cartofi în aceeași zi. Așa de mult îmi plăceau și de data asta aveam să mă și satur. Am gustat cu poftă din primul, am mestecat puțin și apoi am simțit un gust care nu era cel obișnuit. Fiind prăjitura mea favorită, vă puteți imagina că știam bine gustul cam cum ar fi trebuit să fie. Și nu era. Era acru. Cartoful meu minunat era stricat. Am sperat însă că e doar excepția și că al doilea va fi bun. Am gustat iar. Aceeași senzație m-a cuprins, dublată de data asta și de frustrare. La al treilea, deja m-am enervat de-a binelea. M-am enervat că nu mi-am putut face pofta, dar și că am pierdut banii. Eram prea mică să mă cert așa că n-am vrut să mă duc înapoi și să-i spun vânzătoarei că mi-a vândut 3 cartofi stricați. I-am spus însă mamei plângând și ea cred, nu mai țin minte, că mi-a făcut un dulce, ceva, să mă mai liniștească.

Că erau acri toți trei, știam. Că am pierdut și 9 lei, știam și asta. Ce nu știam atunci era că viața tocmai ce-mi predase o primă lecție despre lăcomie. Da, era o lecție veritabilă despre ce înseamnă să te lăcomești și să fii și egoist că eu nu voiam să-i împart cu nimeni din familie. Îi voiam doar pentru mine. De la întâmplarea aia au mai trecut niște ani și acum, analizând, mi-amintesc că, ori de câte ori, m-am bucurat pea mult de ceva sau mi-am dorit acel lucru, nu l-am primit din prima sau cine mai știe ce s-a întâmplat așa că a trebuit să învăț (încă mai am de învățat) să nu mă mai lăcomesc. 

Sursa foto: omida cătrănită din Povestea Greșeala