În deschiderea acestui articol, vă spun cât pot eu de sincer și de cinstit că admir extrem de mult oamenii calmi. Îi admir pe cei care nu ridică tonul, cei care sunt liniștiți și își păstrează cumpătul indiferent de situație. Îi admir așa de mult încât sper să devin cândva unul dintre ei. Deocamdată sunt la faza în care lucrez cu mine. Zilnic lucrez că eu așa funcționez: îmi dau teme. Îmi identific unele lipsuri și apoi încerc să le umplu. Nu am fost și nu sunt calmul în persoană, sunt însă rezonabilă, nu țin dușmănie, sunt capabilă chiar să laud o persoană cu care m-am certat. Și chiar s-o ajut dacă e cazul pentru că știu că errare humanum est și eu sunt om, și tot supusă greșelii sunt și eu.

Și am 2 exemple care m-au determinat să scriu articolul:

1. Prin facultate, de exemplu, prin sesiunea de iarnă, am mers ca-ntre colegi să bem un ceai undeva prin zonă. Am intrat noi bucuoși că am scăpat de năpastă, ne-am așezat confortabil și am început să ne punem paltoanele pe unde am nimerit. Eu am rămas cu al meu cumva pe picioare că riscam să atârne pe jos. Apoi a venit chelnerița, era tânără tipa, ne-a luat comanda și, cum majoritatea a comandat ceai că era friga afară, tânăra femeie s-a întors cu apa caldă. Numai că, din greșeală, a scăpat-o pe mine. Nu pe toată, însă suficient cât să-mi ud puțin paltonul la mânecă. Și, mai ales, suficient cât să se sperie ea. Eu nu.

Și s-a pus pe țipat femeia de parcă eu aș fi fost de vină. Inițial, bulversată de cât e de speriată, am ascultat-o. Dar, văzând că tinde să devină agresivă și nu se mai oprește, așa de la înălțimea mea (că eu eram așezată și ea era în picioare) i-am spus pe un ton jos:

Șșșșt, domnișoară, (că nu știam cum să mă adresez nevrând s-o tutuiesc că așa sunt eu, super politicoasă)… vă rog, eu nu m-am supărat. Nu mai ridicați vocea, că vă aude toată lumea și nu e cazul. Eu nu sunt supărată așa că vă rog să-mi aduceți altă apă caldă pentru ceai.

Femeia a rămas șocată, săraca. Ea credea că după șșșșt, o să mă iau de ea, o să țip mai tare, mai ales că eu eram „victima”, mai eram și în cercul meu de colegi, deci nu izolată. Dar eu nu doar că n-am țipat, dar am reușit să o reduc și pe ea, săraca, la tăcere și să fac întâmplarea aia să treacă aproape neobservată. Colegii mei nici ei n-au făcut tam-tam. Apoi fata mi-a adus altă apă și apoi, așa cu o voce de îngeraș, mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că e prima ei zi de lucru și că nu știe cum să-mi mai mulțumească. I-am zis glumind că nu-i nimic, doar afară ninge, paltonul s-ar fi udat oricum de la fulgii de nea, o înțeleg și să stea liniștită. Și a stat. Am simțit atunci că fata nu țipa la mine de rea ce era, ci țipa pentru că îi era frică. Era doar un om, unul dintre atâția care atunci greșise și care avea nevoie de înțelegere, iar eu am acționat în consecință și totul s-a terminat cu bine.

2. Întâmplarea din studenție mi-am reamintit-o într-o altă zi, într-una din zilele mele de mamă când băiețelul meu a căzut. Iar. Și asta pentru că, deși îi spusesem că gresia nu e locul pe care să te dai în spectacol și să faci patinaj artistic, el tot ca el a făcut. Și apoi a căzut. Logic, Și și-a spart și buza de sus și aia de jos. Și era sânge. Eu eram la baie în timpul acela, puneam rufele la mașina de spălat. Dar l-am auzit, am venit repede, sora lui mi-a povestit cum a fost fără ca eu s-o întreb și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l iau în brațe. N-am țipat. De data asta, n-am mai țipat reproșându-i că nu mă ascultă. De data asta doar l-am luat în brațe făcând abstracție de sângele lui. I-am spus doar un hai la mama, el a venit bucuros ca un puișor de găină și, surpriză, s-a liniștit brusc. Atât de simplu a fost încât mi-am dat singură seama că trebuie să exersez și să procedez mereu așa.

E greu. E cu adevărat greu să fii părinte, să-i spui copilului să nu intre în nu știu ce baltă cu ai tu o presimțire așa că va fi mare balta și el să nu asculte și să se ude până la genunchi. E greu să rămâi calmul în persoană.

La fel e greu să-i explici că nu are voie să patineze pe gresie că poate să cadă, rău, că-i dură gresia. Și iarăși, să nu țipi nici de data asta.

Și faptul că țip uneori, fără să-mi jignesc sau critic copilul, ci țip așa la lună și la stele mai mult scoțând câte-un of printre dinți nu mă face părinte rău, ci mă face umană. Și sunt și eu ca orice om: cu greutăți, și slăbiciuni, și frici și probleme. Cel mai bine ar fi, însă, și asta n-am citit-o nicăieri, ci o spun exact din experiență, să nu țip deloc, să am control, să pot rămâne calmă chiar și când lucrurile par scăpate de sub control. Și, mai bine de atât ar fi, să pot, dacă eu ajung la un anumit nivel de liniște, să ajut și o altă mamă sau un alt om care țipă tocmai printr-o cumunicare asertivă, prin cuvintele potrivite, prin respect și înțelegere.

În fond, și noi adulții suntem uneori niște copii mai mari care-și mai pierd uneori echilibrul și devin anxioși. Tot ce contează e să exersăm mai mult, să ne comparăm cu noi (nu cu alții) când eram așa cum ne-am dori să fim și apoi să muncim să devenim mai buni.

Se poate!