În deschiderea acestui articol, vă spun cât pot eu de sincer și de cinstit că admir extrem de mult oamenii calmi. Îi admir pe cei care nu ridică tonul, cei care sunt liniștiți și își păstrează cumpătul indiferent de situație. Îi admir așa de mult încât sper să devin cândva unul dintre ei. Deocamdată sunt la faza în care lucrez cu mine. Zilnic lucrez că eu așa funcționez: îmi dau teme. Îmi identific unele lipsuri și apoi încerc să le umplu. Nu am fost și nu sunt calmul în persoană, sunt însă rezonabilă, nu țin dușmănie, sunt capabilă chiar să laud o persoană cu care m-am certat. Și chiar s-o ajut dacă e cazul pentru că știu că errare humanum est și eu sunt om, și tot supusă greșelii sunt și eu.
Și am 2 exemple care m-au determinat să scriu articolul:
1. Prin facultate, de exemplu, prin sesiunea de iarnă, am mers ca-ntre colegi să bem un ceai undeva prin zonă. Am intrat noi bucuoși că am scăpat de năpastă, ne-am așezat confortabil și am început să ne punem paltoanele pe unde am nimerit. Eu am rămas cu al meu cumva pe picioare că riscam să atârne pe jos. Apoi a venit chelnerița, era tânără tipa, ne-a luat comanda și, cum majoritatea a comandat ceai că era friga afară, tânăra femeie s-a întors cu apa caldă. Numai că, din greșeală, a scăpat-o pe mine. Nu pe toată, însă suficient cât să-mi ud puțin paltonul la mânecă. Și, mai ales, suficient cât să se sperie ea. Eu nu.
Și s-a pus pe țipat femeia de parcă eu aș fi fost de vină. Inițial, bulversată de cât e de speriată, am ascultat-o. Dar, văzând că tinde să devină agresivă și nu se mai oprește, așa de la înălțimea mea (că eu eram așezată și ea era în picioare) i-am spus pe un ton jos:
–Șșșșt, domnișoară, (că nu știam cum să mă adresez nevrând s-o tutuiesc că așa sunt eu, super politicoasă)… vă rog, eu nu m-am supărat. Nu mai ridicați vocea, că vă aude toată lumea și nu e cazul. Eu nu sunt supărată așa că vă rog să-mi aduceți altă apă caldă pentru ceai.
Femeia a rămas șocată, săraca. Ea credea că după șșșșt, o să mă iau de ea, o să țip mai tare, mai ales că eu eram „victima”, mai eram și în cercul meu de colegi, deci nu izolată. Dar eu nu doar că n-am țipat, dar am reușit să o reduc și pe ea, săraca, la tăcere și să fac întâmplarea aia să treacă aproape neobservată. Colegii mei nici ei n-au făcut tam-tam. Apoi fata mi-a adus altă apă și apoi, așa cu o voce de îngeraș, mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că e prima ei zi de lucru și că nu știe cum să-mi mai mulțumească. I-am zis glumind că nu-i nimic, doar afară ninge, paltonul s-ar fi udat oricum de la fulgii de nea, o înțeleg și să stea liniștită. Și a stat. Am simțit atunci că fata nu țipa la mine de rea ce era, ci țipa pentru că îi era frică. Era doar un om, unul dintre atâția care atunci greșise și care avea nevoie de înțelegere, iar eu am acționat în consecință și totul s-a terminat cu bine.
2. Întâmplarea din studenție mi-am reamintit-o într-o altă zi, într-una din zilele mele de mamă când băiețelul meu a căzut. Iar. Și asta pentru că, deși îi spusesem că gresia nu e locul pe care să te dai în spectacol și să faci patinaj artistic, el tot ca el a făcut. Și apoi a căzut. Logic, Și și-a spart și buza de sus și aia de jos. Și era sânge. Eu eram la baie în timpul acela, puneam rufele la mașina de spălat. Dar l-am auzit, am venit repede, sora lui mi-a povestit cum a fost fără ca eu s-o întreb și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l iau în brațe. N-am țipat. De data asta, n-am mai țipat reproșându-i că nu mă ascultă. De data asta doar l-am luat în brațe făcând abstracție de sângele lui. I-am spus doar un hai la mama, el a venit bucuros ca un puișor de găină și, surpriză, s-a liniștit brusc. Atât de simplu a fost încât mi-am dat singură seama că trebuie să exersez și să procedez mereu așa.
E greu. E cu adevărat greu să fii părinte, să-i spui copilului să nu intre în nu știu ce baltă cu ai tu o presimțire așa că va fi mare balta și el să nu asculte și să se ude până la genunchi. E greu să rămâi calmul în persoană.
La fel e greu să-i explici că nu are voie să patineze pe gresie că poate să cadă, rău, că-i dură gresia. Și iarăși, să nu țipi nici de data asta.
Și faptul că țip uneori, fără să-mi jignesc sau critic copilul, ci țip așa la lună și la stele mai mult scoțând câte-un of printre dinți nu mă face părinte rău, ci mă face umană. Și sunt și eu ca orice om: cu greutăți, și slăbiciuni, și frici și probleme. Cel mai bine ar fi, însă, și asta n-am citit-o nicăieri, ci o spun exact din experiență, să nu țip deloc, să am control, să pot rămâne calmă chiar și când lucrurile par scăpate de sub control. Și, mai bine de atât ar fi, să pot, dacă eu ajung la un anumit nivel de liniște, să ajut și o altă mamă sau un alt om care țipă tocmai printr-o cumunicare asertivă, prin cuvintele potrivite, prin respect și înțelegere.
În fond, și noi adulții suntem uneori niște copii mai mari care-și mai pierd uneori echilibrul și devin anxioși. Tot ce contează e să exersăm mai mult, să ne comparăm cu noi (nu cu alții) când eram așa cum ne-am dori să fim și apoi să muncim să devenim mai buni.
Se poate!
Mi-a placut ce ai scris. Ce frumos ai aplanat conflictul cu chelnerita. Eu nu am niciodata pe moment replica potrivita. Si eu admir persoanele calme, uneori cu un simplu zâmbet reușești să rezolvi multe… Apropo de comparat: ieri am vazut in vitrina unei galerii de artă un cadru frumos de oglinda, doar ca înăuntru nu era o oglindă, ci un panou pe care scria frumos ” uitata-te intai la tine inainte de a-i judeca pe altii”. Eu cred ca de fapt rar tipam de rautate: țipam cum zici tu din frică, din nesiguranta… Mai nou lucrez mult cu publicul si,… Read more »
Eram foarte tânără atunci și m-a amuzat mult mai ales că și eu sunt stângăcia în persoană, deci nu m-a supărat deloc tipa 🙂 :).
Știi, când țip (de frică și nu de răutate) și când sunt nervoasă, mă simt complet lipsită de feminitate, parcă decad așa în ochii mei, de aia încerc mereu să fiu mai bună mâine decât azi 🙂
Să exersezi cât mai mult mai ales că lucrezi cu publicul că ți se va întoarce binele, și vei ajunge fericită și liniștită de la serviciu, te vei simți împlinită.
Problema mea e ca nu reusesc sa ii pun la punct pe oamenii străini, ei sunt cei care sunt nervoși. Eu incerc sa ma impun cu blândețe, de tipat nu tip la ei. Ne simtim unii pe alții: daca eu nu sunt puternică, ei simt asta si se adancesc in falia care există deja, în mine. Mie mi-e greu si pt ca limba franceză nu e limba mea, deci una ca nu ma exprim la fel ca în românește si doi ca am accent. Intrebarea de care m-am săturat pana peste cap e ” aveti un accent, de unde sunteti?”.… Read more »
Am tot zis, dar acum promit că până la final de post, reușesc să postez recenzia cărții despre subconștient. La tine să știi (eu așa cred), subconștientul e cel care te sabotează că uite, tu eși conștientă că ai luat un concurs, că ai un nivel foarte bun al limbii franceze și totuși ceva din suconștient te face să te simți inferioară celor care iți sesisează că ai accentul atfel. Poartă-l cu mândrie, e al tău, nu-ți mai fie rușine că nu pari franțuzoiacă și cred că va fi ok. E de lucrat știu, la partea cu încrederea în noi.… Read more »
Am mai spus şi la mine pe blog, şi pe altele când venea vorba, eu şi acum mă blochez când se ţipă la mine. Nu ştiu să ripostez, nu pot ţipa, mă apucă plânsul. Nu e traumă, e ceva din interior pur şi simplu. Nu mă pot certa.
Da, foarte frumos ai răspuns fetei. Mă gândesc cât se speriată a fost.
Tu ești un om sensibil, asta-i clar. Se vede din poeziile tale. Îți doresc să ai parte mereu doar de oameni blânzi și calmi în preajmă. Cu copiii, uneori e nebunie, știi, nu poți fi mereu calmul în persoană. Sunt mii de motive care te sperie și care te pot face să țipi: când aleargă aiurea, când se îndoapă cu mâncare, când… când… Lupt mereu să fiu mai bună! 🙂
Of, of şi iar of! E greu de tot să te abții când îți vine să zbori în stratosferă! Doar că, vorba ta, trebuie să ne educăm! Eu, şi iartă-mi lipsa de modestie, nu mai ridic tonul de foarte multă vreme, la nimeni! Dacă nu pot rezolva calm o situație „ciudată”…muțesc! Nu scot o vorbă şi-mi privesc interlocutorul în ochi…până tace! Insa atunci când persoana cealaltă este dispusă la dialog, este minunat! Hai să-ți spun cum şi mai ales cine m-a ajutat să mă lecuiesc de ridicat tonul! A fost în primii ani de învățământ. Clasa a V-a. Valentin. Mic,… Read more »
Da, da, clar, trebuie să ne autoeducăm continuu. Nici să nu ne simțim super vinovați că am țipat și noi o dată că doar părinte prfect nu există, dar nici să nu ne culcăm pe-o ureche că lasă că-i bine așa. Că nu-i bine, nu-i feminin, nu-i elegant, nu-i sănătos să țipi. Aurora, dacă aș putea, ți-aș pune boldat cuvintele acelui micuț, cât adevăr au în ele, și câți copii nu or mai fi cu el, vin dintr-un mediu de stres și ajung la școală unde vor și au dreptul la liniște. Nu e cazul tău, dar sunt dascăli care… Read more »
Da! Cu frica oricum trăim permanent și nici nu ne dăm seama. Ai dreptate, întotdeauna cu calmitatea ai mai multe de câștigat, dar evident, nu-i ușor.
M-ai transpus în povestitile tale. Mi-au plăcut!
La asta chiar nu m-am gândit, Cătătlina, ai mare dreptate, și parcă e atât de variată frica în ultimul timp.
Te pup 🙂