În sfârșit a trecut așteptarea și în Brașov au înflorit trandafirii, florile mele preferate. Nu știu dacă și voi realizați că este final de mai, sfârșitul lunii a 5-a din an, iată luna florilor tocmai se încheie.
La noi în familie, luna mai e luna celei de a doua povești scrise de mine – Minciuna, povestea cu Vulpița și trandafirii, iar întâmplarea pe care o voi istorisi azi s-a petrecut de fapt acum vreo 3-4 luni cred, dar am așteptat special momentul ăsta s-o pot publica, veți vedea mai jos de ce.
Într-una din zile, după ce m-am străduit să-mi adorm băiețelul și am păsuit-o pe fetiță care mi-a promis că, dacă nu o pun să doarmă la prânz, va fi cuminte și ascultătoare, ce credeți? Când am revenit să văd ce face, am intrat în balcon și surpriză: toate paietele mele care de obicei stăteau pe biroul din balcon erau acum pe jos, împrăștiate.
Cum am reacționat? M-am enervat, normal și i-am zis vreo două așa printre dinți copilului, am ridicat tonul la ea și i-am spus să plece pe canapea ca să mi le strâng și să mă lase că m-a supărat… rău. Copilul, bietul de el, în fața unei asemenea mame nervoase că și-a pierdut jucăriile (fiecare cu piticii lui) 🙂 , ce să mai zică, a plecat și s-a așezat cuminte la 2 metri mai departe de mine. Însă, cuminte, cum îi spusesem eu să fie, a fost doar pentru vreo 3-4 minute că, mai apoi, zice așa pe un ton de mustrare:
-Auzi, mami, dar să știi că eu vreau să-ți spun ceva!
– Ce mai vrei? îi răspund, continuând să adun paiete și mărgele cu capul în jos fără s-o privesc.
-Păi… în povestea cu Vulpița, să știi că Mama Vulpe o iartă mult mai ușor pe Vulpiță chiar dacă Vulpița a mințit și a furat și trandafirii. Tu de ce nu mă ierți?
Are sens să vă explic ce față aveam la o asemenea replică? Păi bine, dar eu m-am chinuit atâta să le scriu o carte de povești, să aibă și ei poveștile scrise de mama, să și le amintească peste ani și ani, și ei ce fac, le folosesc împotriva mea? Păi așa se face în ziua de azi? Dom’le, e clar, copiii aștia din ziua de azi, nu mai au deloc respect pentru părinți. 🙂
Finalul poveștii: n-am mai strâns nimic și m-am dus lângă copil să-mi cer iertare că am ridicat tonul la ea pentru ceva atât de neînsemnat, mai ales că mi-a și spus că a fost din greșeală (nu a intenționat să le trântească), i-am zis că mă mai apucă și pe mine, asta e, și am felicitat-o pentru replica pe care mi-a dat-o. I-am cerut chiar să-mi spună ori de câte ori simte că i-am făcut vreo nedreptate că doar așa învăț să fiu o mamă mai bună. Și apoi i-am citit și povestea din nou, să mai văd o dată de unde a dedus ea tot și ne-am amuzat copios.
Am cerut multe feedback-uri de pe la cunoscuți când am scris cartea și nu am primit suficiente, însă cel al copilului meu din acea zi, m-a făcut să mă simt atât de fericită pentru că a fost unul spontan, 100% sincer, fără niciun fel de menajamente sau filtre din care am înțeles cum a perceput copilul relația Mama-Fiică din povestea lunii mai.
Nu știu vouă cum vi se pare întâmplarea, dar eu m-am bucurat nespus să văd că fiica mea nu mă știe de frică, ci, dacă are ceva de spus, spune și o mai spune și bine. M-a bătut cu propriile-mi arme și a trebuit să mă declar învinsă, iar, spre deosebire de partidele de șah, unde mereu vreau să-mi iau revanșa când pierd, de data asta, singura revanșă pe care trebuie să mi-o iau, este să încerc să-mi respect mai mult principiile în care cred și să și fac/aplic ce scriu în povești. Atât!
Delicioasă întâmplarea! Savuros răspunsul fetiţei tale!
Şi da, să ştii că acest feedback e cel mai preţios. Nu numai că vine din partea fetei tale şi pentru că, fiind o carte pentru copii, ai înţels exact cam cum s-a reflectat povestea în mintea unui copil. Asta nu o poate face un adult, fiind vorba despre percepţii total diferite.
Chiar ca a fost delicioasa intamplarea, eu m-am amuzat mult si am retinut-o. Da, e intotdeauna interesant sa observi cum percep copiii lucrurile, cum se vede de la „inaltimea” lor. Partea buna e ca, desi eu gresesc de multe ori, sunt mereu dispusa a invata mai mult, si sunt constienta ca parintii trebuie sa fie mereu dispusi sa asculte ce au copiii de spus.
Ce frumos! Mi-a placut mult atitudinea ei. A inteles ca a gresit, si-a recunoscut vina si ti-a cerut sa o ierti. 🙂 Copiii tai cresc si se dezvolta frumos.
Mie imi place ca stie si cand nu e vina ei, si este, de fapt, a mea. Si atunci isi cere drepturile, asta-mi place cel mai mult, modul cum imi argumenteaza 🙂
copiii macina povestile mai mult decat ne dam noi seama si inteleg tot ce trebuie din ele, mai ales daca este in avantajul lor. Si nepoata-mea ma surprinde deja cu niste replici. Chiar mi-ai dat o idee buna de articol.
Da, ce bine-ai spus-o, asa e, ei sunt asa de selectivi si stiu mereu ce anume ii avantajeaza, la fel cum nu uita daca le promiti cate ceva 🙂
Ma bucur sa te inspir 🙂
[…] că tot vă vorbeam în articolul trecut despre cum mi-a trântit fetița mea paietele și mărgelele pe jos, mi-am dat seama că eu chiar nu am mai cusut vreun accesoriu de multă vreme și am vrut ceva […]