În urmă cu ceva vreme am fost la un curs și, ca să ne cunoaștem mai bine, am jucat unul din acele jocuri de spargere a gheții în care fiecare spune două-trei cuvinte despre propria-i persoană, ce crede el de cuviință.
Mie mi-a venit rândul printre ultimii așa că am avut ocazia să-i cunosc (atât cât ei au lăsat să se vadă) pe cei care s-au prezentat primii. Și prima tipă a început normal cu „Bună, mă numesc, îmi place să…, mai am ca pasiuni și…” apoi a venit rândul celei de-a doua care a spus: „Bună, eu sunt x și-mi plac oamenii” și nu mi s-ar fi părut cel puțin ciudat dacă nu ar fi urmat încă vreo 2-3 cursante (erau dintre cele mai vechi, am observat eu) care s-au prezentat la fel, copiind întocmai propoziția predecesoarei lor și care au zis la fel, că „lor le plac oamenii”.
Și uitasem de propoziția asta cu îmi plac oamenii, dar nu mai știu cum mi-am reamintit-o într-o zi și am început să mă gândesc la ea, mi-am dat seama că e cel puțin ciudată, incompletă, îi lipsește atributul, cum adică îți plac oamenii?
La ce se gândește cineva când spune că-i plac oamenii? Care oameni? Toată planeta? Cei din mediul urban sau cei de la țară? Intelectualii sau muncitorii de rând? Oamenii slabi sau cei mai dolofani? Care oameni??? Ce vrea să sugereze o asemenea propoziție? Că persoana se simte bine vorbind cu toți oamenii sau ascultându-i pe toți? Este empatia în persoană și-i înțelege pe toți sau o fi vreun/vreo sfânt/sfântă ceva?
Eu nu (mai) cred în oameni super empatici aici pe pământ, și când aud astfel de expresii nu mă gândesc decât că persoana respectivă urmărește clar ceva, are un interes pe undeva sau vrea să-mi vândă ceva, clar. Dacă eu aș vrea să fac terapie la un moment dat, de exemplu și fără să aibă legătură cu discuția de azi, sigur nu m-aș duce la un psihoterapeut care spune că-și face meseria pentru că-i plac oamenii. Hai să fim serioși: nimeni nu face nimic gratis, timpul nostru costă bani și faza aia cu eu sunt atât de împăcat cu mine, încât îi iert și-i iubesc pe toți, nu e pentru pământeni, iar cei care chiar reușesc să-și păstreze sufeltul curat sigur nu se vor autodescrie printr-o propoziție atât de vagă, de imprecisă, de sibilinică, ei nu se vor autodescrie deloc, faptele lor vor vorbi de la sine.
Da, și mie îmi plac oamenii sinceri, altruiși, modești, liniștiți, cu bun-simț etc. La fel cum nu îmi plac oamenii care mint și manipulează, egoiștii, cei agitați și lipsiți de maniere care au impresia că totul li se cuvine pe lumea asta, cei care încalcă regulile etc. Mie nu îmi place nici de mine tot timpul, în mod special când fac risipă (inclusiv de timp), când mă las afectată de lucruri fără valoare, când acord atenție persoanelor care nu o merită sau când sunt nervoasă, așa că propoziția mie îmi plac oamenii e cea mai ciudată (folosesc un eufemism desigur) pe care am auzit-o în viața mea.
Dacă aș afirma că mie îmi plac oamenii ar însemna (în viziunea mea) că-mi plac aglomerațiile de oameni (ceea ce nu e adevărat) cum este să merg cu metroul la oră de vârf (mai era și pe vremea când locuiam eu în București metroul aglomerat de-ți sufla câte unul fix în ceafă), și asta în condițiile în care eu sunt extravertă.
La voi cum e? Ați folosi/ folosit vreodată o așa propoziție? Ce înțeles credeți că are și cu ce scop este folosită?
Foarte ciudată exprimarea. Și da, falsă dacă stau bine să mă gândesc. Nu poți să placi toți oamenii de pe planeta asta! Poate era mai corect spus „mie îmi place să socializez cu oamenii”. Nu?
Ce-mi place cum ai scris, mi se pare că ai pus foarte clar punctul pe i. Și mie îmi displac persoanele mincinoase, ipocrite … de-aia cel mai bun prieten al meu este chiar iubitul meu. M-au dezamăgit multe persoane până la vârsta asta și mi-am cam învățat lecția cu încredere și bunătatea. 🙂
Exact asa am perceput-o si eu, ca fiind ciudata si exact asa mi-au parut si tipele: FALSE. Si eu sunt satula de femeile care zambesc tot timpul, pe care nu le doare niciodata nimic si care se poarta de parca ar pluti și nu, nu e vorba de optimism innascut, ca se simte.
E minunat ca el sa-ti fie cel mai bun prieten ca doar e un parteneriat convietuirea asta si e importanta (vitala chiar) prietenia bazata pe sinceritate. 🙂
La fel de fals mi se pare si mie.
Sau poate le plac barbatii??! :))
Asa ma enerveaza falsitatea, asa cum zice si Ami ma cam enerveaza sa intretin diverse relatii si imi place sa stau in casa cu ai mei.
Pai e simplu, am invatat si eu in timp: iti selectezi oamenii in prezenta carora iti place sa fii si gata 🙂 Mie asa mi se parea normal sa se continue propozitia gen: mie imi place sa cunosc oameni noi sau imi plac oamenii … care spun verde-n fata etc si nu sa lasi propozitia în pom.
Mi se pare tot mai greu sa gasesc oameni cu care sa fiu intr-o proportie destul de mare pe aceeasi lungime de unda. Cu timpul am deveni si mai selectivi … asa ca iesim repede dintr-un grup in care simtim ca nu ne este locul din diferite motive.
Stiu exact ce vrei sa spui si este normal sa fie asa, timpul nostru chiar este extrem de limitat si vrem sa ne simtitm bine, sa se simtim acceptati in grupul repectiv sau in relatia de prietenie. Iti recomand, daca-mi permiti 🙂 , cand vrei sa renunti la o relatie in care nu te mai simti bine, sa folosesti „mesajele de tip EU” pentru ca relatiile de prietenie, la fel ca noi, evolueaza in timp si e posibil sa nu te mai simti confortabil la un moment dat. Asa ca, decat sa te certi, sa acuzi, mai bine incerci sa-i… Read more »
Poate voia să spună că îi place să lucreze cu oamenii? A lucra cu oamenii (fie ca și clienți, fie alături de ei într-o echipă) e o cerință standard prin diverse medii – poate a fost un răspuns automat pur și simplu. Și da, poate fi folosit cu tot felul de intenții nu prea pozitive, pentru a face o anumită impresie de persoană deschisă, de echipă. Cred că, de fapt, nimănui nu-i plac oamenii :))
Da, probabil ca a considerat ca e de ajuns sa spuna mie imi plac oamenii…, dar, cand auzi deja si a 4-a prezentare si vezi cum se copiaza una pe alta (erau femei toate) iti dai seama ca ori e lipsa totala de imaginatie, ori ele cred ca aia e retata prin care pot sa-si faca potentiali clienti. Ha-ha, tare fraza ta de final 🙂
Primul meu instinct a fost să spun, conform dispoziției mele generale, că nu îmi plac deloc oamenii, dar citind mai departe mi- am schimbat dispoziția și recunosc că îmi plac și mie, chiar foarte mult, oamenii care îi fac pe ceilalți să se simtă bine, fiindcă posedă anumite calități.
Ti-am zis, mie nu-mi place aglomeratia asa ca nu frecventez spatii inchise cu multi oameni decat ca n-am incontro, cum era la metrou, asa ca, din acest punct de vedere poti spune ca nu-mi plac oamenii… Prietenii fiecare si-i selecteaza dupa anumite criterii si asa mai departe… Deci afirmatia aia era cel putin incompleta, bizara de-a dreptul. Normal ca si mie imi plac cei cu simtul umorului, cei binedispusi, cu o imaginatie bogata etc. Uite, imagineaza-ti o echipa: ai un proiect lucrezi in echipa, eu nu cred ca iti va placea de toti cei cu care lucrezi, tocmai pentru ca… Read more »
E ciudată, da. Nu ştiu în ce măsură după nişte cursuri sau şedinţe la psihoterapeut ajungi să faci o asemenea afirmaţie care e pe cât de vagă, pe atât de contradictorie. Îţi plac mincinoşii? Criminalii? Şi mi se pare şi mie că ai explicat foarte bine şi ai argumentat excelent.
Nu ştiu ce ar trebui să înţeleg din asta. Poate că a ajuns la un asemenea nivel de înţelegere încât poate găsi oricărui comportament o explicaţie şi poate găsi calea de înţelegere. Mi-e greu totuşi să o cred.
Faza cu psihoterapia era un exemplu de domeniu unde lucrezi cu oamenii, ele nu erau psihoterapeuti, nici pe departe, aveau alte joburi din domeniul serviciilor, dar erau cursante mai vechi și cursul era din sfera dezvoltarii personale, dar am renuntat dupa prima sedinta tocmai pentru propozitia aia care mi-a trezit suspiciuni cu privire la integritatea oamenilor si la cat de valoros ar fi fost cursul. In fond, orice om care plateste un serviciu vrea sa se asigure ca furnizorul e de incredere si nu i se vand gogosi.
sau era canibal? Toti oamenii sunt buni? :))
(gluma, o gluma care imi place, special cand imi vin idei gen sa omor vreunu 😀 )
Ha, ha, da, e buna rau gluma ta 🙂 Cred că nici canibalilor nu le plac chiar toti oamenii 🙂
100% ma regasesc in cuvintele tale, draga mea. Uneori oamenii spun cuvinte care stiu ca dau bine, dar nici ei nu cred in ele. Si la treaba cu terapeutii, chiar am citit de curand o carte, Pacienta Tacuta, in care un psihoterapeut exact asta zicea, ca multi dintre cei care practica aceasta meserie si-au pornit studiile de la nevoia de a se vindeca pe ei insisi.
Ajungi sa-i recunosti pe oamenii de genul asta dupa cum zambesc.Am tot auzit de cartea aia, o s-o caut. Sa stii ca eu, din ce cunosc, oamenii care vor sa devina psihoterapeuti fac la randul lor terapie ca sa poata fi cat mai buni in profesie.