În urmă cu ceva vreme am fost la un curs și, ca să ne cunoaștem mai bine, am jucat unul din acele jocuri de spargere a gheții în care fiecare spune două-trei cuvinte despre propria-i persoană, ce crede el de cuviință.

Mie mi-a venit rândul printre ultimii așa că am avut ocazia să-i cunosc (atât cât ei au lăsat să se vadă) pe cei care s-au prezentat primii. Și prima tipă a început normal cu „Bună, mă numesc, îmi place să…, mai am ca pasiuni și…” apoi a venit rândul celei de-a doua care a spus: „Bună, eu sunt x și-mi plac oamenii” și nu mi s-ar fi părut cel puțin ciudat dacă nu ar fi urmat încă vreo 2-3 cursante (erau dintre cele mai vechi, am observat eu) care s-au prezentat la fel, copiind întocmai propoziția predecesoarei lor și care au zis la fel, că „lor le plac oamenii”.

Și uitasem de propoziția asta cu îmi plac oamenii, dar nu mai știu cum mi-am reamintit-o într-o zi și am început să mă gândesc la ea, mi-am dat seama că e cel puțin ciudată, incompletă, îi lipsește atributul, cum adică îți plac oamenii?

La ce se gândește cineva când spune că-i plac oamenii? Care oameni? Toată planeta? Cei din mediul urban sau cei de la țară? Intelectualii sau muncitorii de rând? Oamenii slabi sau cei mai dolofani? Care oameni??? Ce vrea să sugereze o asemenea propoziție? Că persoana se simte bine vorbind cu toți oamenii sau ascultându-i pe toți? Este empatia în persoană și-i înțelege pe toți sau o fi vreun/vreo sfânt/sfântă ceva?

Eu nu (mai) cred în oameni super empatici aici pe pământ, și când aud astfel de expresii nu mă gândesc decât că persoana respectivă urmărește clar ceva, are un interes pe undeva sau vrea să-mi vândă ceva, clar. Dacă eu aș vrea să fac terapie la un moment dat, de exemplu și fără să aibă legătură cu discuția de azi, sigur nu m-aș duce la un psihoterapeut care spune că-și face meseria pentru că-i plac oamenii. Hai să fim serioși: nimeni nu face nimic gratis, timpul nostru costă bani și faza aia cu eu sunt atât de împăcat cu mine, încât îi iert și-i iubesc pe toți, nu e pentru pământeni, iar cei care chiar reușesc să-și păstreze sufeltul curat sigur nu se vor autodescrie printr-o propoziție atât de vagă, de imprecisă, de sibilinică, ei nu se vor autodescrie deloc, faptele lor vor vorbi de la sine.

Da, și mie îmi plac oamenii sinceri, altruiși, modești, liniștiți, cu bun-simț etc. La fel cum nu îmi plac oamenii care mint și manipulează, egoiștii, cei agitați și lipsiți de maniere care au impresia că totul li se cuvine pe lumea asta, cei care încalcă regulile etc.  Mie nu îmi place nici de mine tot timpul, în mod special când fac risipă (inclusiv de timp), când mă las afectată de lucruri fără valoare, când acord atenție persoanelor care nu o merită sau când sunt nervoasă, așa că propoziția mie îmi plac oamenii e cea mai ciudată (folosesc un eufemism desigur) pe care am auzit-o în viața mea.

Dacă aș afirma că mie îmi plac oamenii ar însemna (în viziunea mea) că-mi plac aglomerațiile de oameni (ceea ce nu e adevărat) cum este să merg cu metroul la oră de vârf (mai era și pe vremea când locuiam eu în București metroul aglomerat de-ți sufla câte unul fix în ceafă), și asta în condițiile în care eu sunt extravertă.

La voi cum e? Ați folosi/ folosit vreodată o așa propoziție? Ce înțeles credeți că are și cu ce scop este folosită?

0 0 vote
Article Rating