O fetiță cu sindrom Down, un înger de tată și o lecție învățată

Întâmplarea pe care am ales să o împărtășesc azi cu voi este una pe care mi-o amintesc perfect și pe care sper să n-o uit vreodată pentru că m-a făcut mai bună 🙂

Cînd era fetița mea mică, iar eu nu o aveam decât pe ea, am avut ocazia să trăiesc ceva care m-a marcat.

Era o zi normală de vară în care mi-am scos copilul în parc. Când am ajuns, parcul era destul de gol, doar noi două și încă un părinte cu al lui copil. Eu eram cu gândurile mele și n-am fost atentă la detalii să arunc o privire prin tot parcul și să văd cum arată oamenii, cum sunt îmbrăcați etc…

Cum am ajuns, fiică-mea a cerut că vrea în leagăn văzând probabil fetița din celălalt leagăn de copii mici. Am ajuns, am așezat-o frumos și am început s-o legăn, mecanic oarecum pentru că tot cufundată în gânduri eram deși nu butonam telefonul (nu am obiceiul de a mă juca pe telefon în parc).

Ce m-a scos din starea mea în care nici măcar nu observasem chipul celuilalt copil din leagăn a fost veselia care se auzea și bucuria acelui tată care nu doar că era prezent fizic alături de fetița lui, dar era prezent mai ales sufletește, o susținea, o încuraja și o făcea să râdă în hohote. Pur și simplu sunetele care ajungeau la mine erau ca acelea care vin dinspre 2 prieteni buni, care se bucură atât de mult de timpul petrecut împreună, încât îi molipsesc pe toți cei din jur cu voioșia lor.

M-am uitat doar o clipă spre fetiță zâmbindu-i și vrând să intru și eu în lumea lor veselă și atunci am sesizat că micuța avea sindrom Down. Mi-au dat lacrimile instantaneu… Sentimentul care mi-a cuprins toată ființa era de vinovăție, mă simțeam vinovată că nu sunt în stare să-mi petrec timp de calitate cu propriul copil, așa cum face acest tată, greu încercat de viață și care totuși s-a deconectat de la griji și probleme și e prezent, mi-au venit un milion de gânduri în cap atunci…

Nu, nu am făcut prostia să-l privesc pe acel tată cu compasiune pentru că eu eram cea de compătimit, nu el. El avea un copil bolnav, dar copilul lui era fericit, fetiță lui avea chipul senin și, deși trebuia s-o șteargă foarte des de salivă pentru că râdea din tot sufletul și-i tot curgea saliva pe la guriță, ea era atât de norocoasă să aibă un asemea părinte, un înger de tată… 

Când fetița mea mi-a făcut semn că vrea jos din leagăn, am plecat împreună spre tobogan, dar, de data asta i-am privit ochișorii nevinovați, am îmbrățișat-o, i-am dat niște pupici apăsați și m-am uitat la ea așa cum fiecare părinte ar trebui să-și privească copilul: ca la un dar de la Dumnezeu. Mi-am promis mie însămi să fac mai mult ca să și merit darul ăsta de a fi mamă și sper c-am mai făcut progrese de atunci în privința petrecerii timpului de calitate cu propriii-mi copii.

În urma noastră, la leagăne, încă răsuna bucuria unui copil adorat de părintele lui, bucuria în forma cea mai pură care  avea puterea să umple tot parcul ăla gol…

 

1 Comment

Add Yours →

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.