Ieri am donat un minut unui om necunoscut

Ieri veneam de undeva, era frumos în Brașov, vreme plăcută de toamnă, iar eu, ca de obicei, puțin adormită. Anul ăsta mai mult adormită am stat pentru că nu mă odihnesc nopțile și momentan nu prea pot controla acest lucru 🙁

Eram singură, fără copii și, la o trecere de pietoni din aia cu 3 benzi pe sens și fără semafor am observat un domn în vârstă care era în cârjă,  așa că am încetinit pasul mult de tot și m-am gândit să dau dovadă de puțină empatie și, în felul acesta, fiind doi oameni pe trecere care merg mai încet, el să nu simtă presiunea și agresivitatea care există din partea șoferilor. Ceilalți pietoni traversaseră deja, dar eu am rămas acolo…

Cred că știe toată lumea cât de mult se grăbesc unii, iar eu am urmărit prin gestul meu doar să-l fac pe acel om să se simtă mai bine, să nu se simtă presat să alerge, mai ales că el șchiopăta și chiar nu avea vreo șansă de a accelera pașii, chiar nu putea.

Am dat nu un minut cât scrie în titlul articolului, ci câteva secunde unui om care cred că a apreciat deși nu-l cunoșteam, nu l-am privit decât o clipă, el fiind cu capul în jos, însă am vrut să știe (și simt c-am reușit) că cineva acolo e lângă el, îi înțelege durerea și chiar știe cum e să fii în cârje pentru că am avut o experineță de genul ăsta cândva 🙁 . La fel procedez și cu copiii pe care-i văd că traversează singuri când ies de la școală, stau în drept cu ei deși nu sunt ai mei și încerc să mă asigur că șoferii îi așteaptă pentru că “unde-s doi, puterea crește…”

Probabil cine mă citește constant se întreabă de ce scriu despre oamenii cu deficiențe de auz, despre nevăzători, despre copiii cu sindrom Down și așa mai departe. Scriu pentru că ei, acești oameni, EXISTĂ, sunt cetățeni ai țării noastre, sunt parte a populației României, au exact aceleași drepturi ca și noi, sunt oameni de la care învăț zilnic să apreciez viața cu bune și rele, scriu din respect pentru că aș vrea să nu mai văd oameni fără vreun handicap parcați pe câte două locuri destinate tocmai persoanelor cu handicap, de asta scriu. Și mai scriu pentru că eu știu că sănătatea noastră, a tuturor, e ceva atât de fragil încât oricând pot ajunge în locul lor.

Ca o concluzie, anul ăsta mi-am propus să dăruiesc timp oamenilor apropiați și chiar celor necunoscuți dar care simt eu că au nevoie și sper să reușesc în continuare pentru că un minut donat din cele 1440 câte are o zi însemnă de fapt un câștig neprețuit pentru suflet.

Sper ca toți să fim/ devenim mai atenți la cei din jurul nostru și să învățăm să dăruim … TIMP.

2 Comments

Add Yours →

Da, așa zic și eu, de fapt mai mult simt decât zic, pur și simplu la mine e ceva înnăscut, nu mă pot abține de la un pic de bine 🙂 Măcar așa… un pic și pic cu pic… se adună. Mulțumesc pentru comentariu 🙂 .

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.