Anul ce tocmai s-a încheiat mi-a dat o lecție, una dintre lecții, că mi-a dat el mai multe, pe care v-o împărtășesc și vouă: iată cum, mergând eu la dentist în sezonul toamnă-iarnă și nu vara cum ar trebui, am pățit ceva ce m-a pus pe gânduri.

Fiind chitită pe ideea că trebuie să-mi scot o măsea de minte, i-am cerut medicului lucrul ăsta, i-am adus și radiografia, omul a zis că-i ok, a făcut anestezia și gata… am scăpat de măsea. Mai greu că s-a luptat el ceva acolo, dar a scos-o întreagă. Neștiind clar dacă o să-mi dea sau nu o foaie din aceea cu indicații după extracție am vorbit în timp ce-și făcea anestezia efectul despre ce să fac după, ce să mănânc, ce nu etc. Și medicul mi-a zis clar că va fi ceva durere după ce trece efectul anesteziei, să iau un calmant și apoi dacă am vreo problemă să vin la cabinet. Asta se întâmpla miercuri seară. Am plecat fericită că a reușit în sfârșit s-o scoată întreagă că doar știți cum e cu măselele astea de minte că ies mai greu, mă cam durea falca așa pe drum, apoi ajunsă acasă am scos și am aruncat compresa aia după o oră cum mi-a zis medicul, deși, sincer, cred că am ținut-o mai mult, ceva mai mult…

Seara și noaptea, văzând că am dureri, am luat un calmant și am reușit să adorm. A doua zi însă m-am trezit în durere și nu prea înțelegeam de ce. Am mâncat pe cealaltă parte, alimente moi, fără lactate și altele din ce știam eu de la extracții mai vechi, dar degeaba că durerea era acolo. Și am stat așa în durere tot sperând c-o să-mi treacă toată ziua de joi. Vineri, deși era ultima zi lucrătoare, m-am trezit iar în durere și o durere din aia cumplită că nu mai știam ce mă doare, locul extracției, măselele de jos, de sus, în fine, îmi radia în toată gura, am zis lasă că rezist așa și nu merg la medic, deși omul îmi spusese clar să merg dacă apare ceva. Mi-am făcut planul să iau calmantul doar seara înainte sa dorm și ziua să ignor durerea și am „ignorat-o” așa de bine că mai aveam puțin și intram în depresie de atâta durere.

Apoi a venit weekend-ul și am suportat cu stoicism durerea și sâmbătă și duminică doar tot cu un singur calmant seara. Luni, însă, m-a trezit copilul meu mai mic pe la 4 dimineața că vrea să dorm cu el, și la ora aia aveam niște dureri de am zis: GATA, e suficient, am îndurat prea mult, mă duc să văd ce-o fi acolo, eu bănuind că la cum a tot tras medicul să extragă măseaua aia mai încăpățânată, mi-o mai fi deranjat alta sau o fi vreo altă carie pe undeva.

Și iată-mă luni la medic, m-a primit omul imediat în cabinet și cred că s-a minunat și el de ce-am stat cu durerea. Diagnosticul era clar: alveolită postextracțională, era o excepție, am citit și eu apoi pe net, cauza putea fi chiar faptul că am ținut eu pansamentul ăla mai mult în gură ca să nu sângereze locul sau putea fi alta. Cert e că ar fi trebuit să ajung de săptămâna trecută nu să stau atâtea zile în durere sau măcar să iau vreo 2-3 calmante pe zi, nu unul singur cum am făcut eu. 🙁

A chiuretat medicul locul cu pricina, a spălat osul acolo și m-a chemat zilnic vreo alte 4-5 zile ca să ne asigurăm că evoluează bine… de data asta. Și iată cum am realizat din toată experiența asta cu adevărat dureroasă că, uneori, ne e greu, ne doare, suferim, dar o facem din vina noastră și problema era la mine pentru că m-am obișnuit cu durerea…

Am folosit pluralul în titlu pentru că știu că nu sunt singura care în viața ei a îndurat anumite aspecte care nu i-au plăcut doar pentru simplul fapt că așa s-a obișnuit. Am stat și stăm uneori în relații toxice fie ele de iubire sau de prietenie sau char de rudenie, avem lucruri pe care trebuie să ni le rezolvăm și care ar trebui să fie prioritate zero și totuși noi amânăm pe motiv că ne-am obișnuit cu răul, așa e viața, nu poate fi perfectă, nu?

Viața nu e perfectă, dar când ne doare ceva, când ne doare fizic sau sufletește, cu siguranță că ar trebui să vedem de unde vine durerea, să cerem ajutorul dacă nu ține de competența noastră și să nu mai suferim aiurea că nu ne face nimeni statuie dacă-i spunem ce rezistenți suntem noi la durere și câte putem îndura.

Ăsta e unul dintre gândurile mele de la început de an și început de nou deceniu: să am grijă ca atunci când mă doare, să fac cumva să scap mai repede și mai eficient de acea durere, să încerc să cercetez cauza și să înlătur repede efectul, să nu-i permit să-mi fure liniștea, să-mi stoarcă lacrimi, să-mi tulbure viața sau să-mi provoace insomnii, anxietate etc.

Viața chiar e frumoasă când ai oamenii potriviți lângă tine și sunteți toți sănătoși, restul se rezolvă de la sine! 🙂

LA MULȚI ANI!

Voi cu ce gânduri pășiți în 2020?