În ultimul timp mi-am făcut așa un obicei să mă privesc ceva mai mult dimineața în oglindă. Așa, să fiu doar eu cu mine. Nu-mi caut fire albe că știu că am cele mai bune gene din lume și voi albi după vârsta de 60 de ani, nu mă uit nici după riduri că acolo știu deja că încep treptat să-mi arăt vârsta, ci mă uit așa cu bucuria aia că semăn cu mine. Sunt eu și-mi regăsesc uneori surâsul copilăriei, alteori văd că semăn cu unul dintre părinți, în alte zile cu celălalt, cu bunica sau cu ai mei copii. Și e bine, e bine când știi că te cunoaște oglinda. Că te recunoaște.

Apoi mi se întâmplă să mai văd prin reviste vreo actriță de demult pe care o urmăream cu plăcere și pe care o consideram super frumoasă și fină ca trăsături, sau chiar vreun actor care nu mai seamănă fizic deloc cu omul care a fost cândva. De ce? Din cauza operațiilor estetice. De aceea. Și mi se pare atât de trist. 

Cred că oamenii care ajung să fie dependenți de operațiile estetice și să-și modifice efectiv fizionomia, am evitat să spun să se mutileze, am zis să-și „modifice” chipul, sunt foarte singuri. Asta cred. Cred că, dacă ar avea cu adevărat prieteni buni în jurul lor, cărora să le pese, nu ar ajunge pe mâna doctorilor (in)esteticieni așa des. Și, desigur, mai cred că încălcarea principiilor etice în diferite domenii extrem de sensibile ar trebui sancționată grav. Mă întreb mereu cum poate un om care a absolvit o facultate grea ca Medicina să-și bată joc de tot ce a învățat umflând nepermis de mult buzele, sânii sau alte zone corporale ale cuiva. 

Da, sunt persoane care, în urma unor accidente (fie rutiere, fie de muncă, fie incendii etc.) au cu adevărat nevoie de operații estetice. Sunt oameni pe lumea asta care, după ce că au suferit fizic atât de mult nu est drept să mai sufere nici măcar o privire mai ciudată legat de nu știu care parte a pielii lor care nu mai netedă. Nu, ar fi culmea nedreptății. Așa că acești oameni merită să aibă o viață normală, iar medicii esteticieni ar trebui să facă tot posibilul să-i ajute să le redea încrederea în ei. Am văzut, îmi aduc aminte, o femeie, al cărei chip fusese desfigurat și pe care medicii competenți și dedicați au reușit, în urma unor operații complexe, s-o ajute să-și recapete trăsăturile. Și am văzut bucuria de pe chipul ei. Însă atunci când crezi că a fi frumoasă înseamnă a avea niște buze efectiv imense sau niște sâni care-ți cauzează probleme de coloană sau o talie minusculă, e o problemă. Și e trist. Așa că mă întreb cum e să te trezești dimineața să privești în oglindă chipul tău și să vezi alt om acolo.

Trebuie să fie extrem de bizar să vezi în oglindă, ca femeie, o personă cu sprâncene diferite de ale tale, cu buze care-ți schimbă fizionomia, că da, dacă tu ne-ai născut cu buzele subțiri și te operezi să le ai cum se poartă azi, sigur nu vei mai semăna cu ce ai fost sau cu pomeții nu mai știu eu cum. Și apoi vine bătrânețea când efectiv trebuie să întreții ce-ai făcut și calci pragul chirurgului și mai des. E degradantă prostituția asta intelectuală din domeniul medicinei și e păcat că oamenii care ar trebui să salveze vieți sau să facă și ei muncă voluntară din când în când luând și cazuri pro bono se preocupă să opereze de nu știu câte ori același nas, aceleași buze, aceiași…, aceleași… Trist. Și, cum spuneam, e și mai trist că nu mai sunt prieteni pe lumea asta, prieteni sinceri, puri, loiali, cu sufletul curat care să te ajute să-ți pui semne de întrebare, să te ajute să iei decizia corectă sau să te îndrume atunci când, ca om, ești un pic sau un pic mai mult dezechilibrat emoțional. În fond, nimeni nu e perfect întreg sufletește decât dacă nu cumva e sfânt.

Și, cu siguranță, fiecare like dat unei poze în care persoana tocmai s-a întors din clinica medicului (in)estetician este în opinia mea, o complicitate tacită la înșelăciune. E o încurajare sau chiar o instigare la automutilare. Miile de like-uri pe care femeile super operate le primesc nu le ajută cu nimic, din contră, le încurajează să se distrugă și mai mult și, din păcate, nu vorbim doar de o vătămare corporală, ci și de o vătămare pe interior. Ele își șubrezesc stima de sine, își scad singure încrederea în propriile forțe și-și pierd echilibrul emoțional. Pierd bucuria de a se regăsi dimineața în oglindă. Și, din miile alea de friends pe care-i au pe rețelele sociale ajung la bătrânețe singure, triste și neconsolate așa cum e cazul unora dintre cântărețele, actrițele sau alte persoane publice despre care scriu ziarele ba că au ajuns dependente de droguri, de alcool sau cu alte dezechilibre majore. Sau, cel mai grav, care ajung chiar la sinucidere. Toate astea cred că se datorează în mare parte lipsei de prieteni. Unii oameni (din ce în ce mai mulți) confundă termenii „friend” și „prieten”. Asta este ironia supremă a zilelor noastre: într-o lume în care toți avem o grămadă de friends suntem de fapt din ce în ce mai singuri și mai vulnerabili.

Foto: arhiva personală, ca de obicei

5 1 vote
Article Rating