Zilele astea le citesc multe povești copiilor mei: la prânz, când e lumină, le citesc din cărticelele cumpărate anul ăsta, multe din ele scrise chiar de scriitoare românce (o să vorbesc într-un articol viitor despre asta), iar seara le citesc din Tribunalul Pădurii.

Într-una din seri m-am amuzat teribil eu și fetița mea pentru că fratele ei avea un moment artistic cum numai el putea să aibă. Ce făcea mai exact: în timp ce eu citeam Povestea lunii IUNIE – Risipa și ajunsesem aproape de sfârșit el se trezește așa din senin, mă întrerupe și, parcă făcând o recapitulare, începe așa: „aaa, Polițistul Papagal, Vevelița, Câltița, Lâma” (unele personaje voi nu le cunoașteți că încă n-am publicat poveștile acelea, știu, dar ei, copiii mei, le cunosc pe toate 🙂 ). Tot repetând el așa, eu și sora lui așteptam să termine cu enumerarea lui, eu mă oprisem din citit și el spune în continuare: „aaaa, Bufnița, Ciocănitoalea și nu mai tiu”. Când el a zis că nu mai știe, eu am prins momentul să reîncep a citi povestea de pe telefon și zic:

Ai idee de ce ne-au chemat? Habar n-am, adică unde rămăsesem (dialogul dintre Mama Veveriță și Mama Iepuroiacă, la ultima parte a poveștii Risipa. )

Băiețelul meu, când a auzit de Habar n-am, cine știe cum l-oi fi pronunțat eu, zice: „aaa, tiu, habal n-am, asta lipsea”, deci se pare că și-a rezolvat copilul puzzle-ul. Logica lui așa spunea că după Ciocănitoare, Bufniță și alte personaje simpatice urmează și Habar n-am. Da, ce putea să urmeze decât un mare hohot de răs al meu și al soră-sii 🙂 Sper că v-am făcut și pe voi să râdeți cu poftă, eu chiar m-am distrat.

0 0 vote
Article Rating