Am mers într-una din serile acestei veri la un hipermarket împreună cu familia. Eu și fetița am decis să așteptăm afară pentru că mai aveam bagaje cumpărate din altă parte, iar restul familiei a intrat să ia ce mai trebuia.
Cum stăteam de vorbă cu fiica mea văd la un moment dat prin geamul magazinului (că noi eram afară de tot) o femeie mică de statură (suferea de nanism). Am zărit-o și am rămas cu privirea în direcția ei pentru că așa intervine uneori curiozitatea și vrei să vezi ce urmează și ce face omul respectiv mai ales că astfel de persoane văd rar de tot. Femeia era la casă și, din unghiul meu, se vedea cum are un copil pe lângă ea, încă unul mai mic în căruciorul metalic, iar ea se stăduiește să pună produsele de pe bandă în coș. Și, cum avea destule cumpărături, plus că era și mamă pe deasupra, era destul de ocupată să-și termine treaba. Nu puteam zări cu cine mai este și nici nu am simțit nevoia să intervin pentru că m-am gândit pe moment că sigur nu era singură și era și pe final cu așezatul, așa am dedus eu și nu m-am înșelat.
În timp ce o priveam, fetița mea, privind spre femeie, m-a întrebat ce vârstă are: dacă e de vârstă cu un copil sau are anii unei mame. Eu i-am explicat copilului că, deși la înălțime arată ca un copil mic, ea poate fi chiar de vârsta mea, fiica mea a zis un „wow” și astea au fost singurele întrebări ale copilului meu.
Pentru că terminase de așezat produsele în căruciorul metalic și achitase, am văzut cum femeia venea spre ieșire și nu era singură, doar cu cei 2 copii, ci era și soțul (partenerul) ei având amândoi aceeași înălțime (nu are relevanță dacă și copiii sufereau sau nu de nanism, la fel cum nu contează dacă erau fetițe sau băieței, blonzi sau bruneți).
Oamenii și-au văzut de treabă și au ajuns în parcare cu căruciorul lor plin și își puneau cumpărăturile în mașină. Când am văzut că au deschis portbagajul, cu altruismul din dotare, am zis că trebuie să mă deplasez 5-6 metri mai încolo și să-i intreb dacă-i pot ajuta deși recunosc că m-am temut că o să se simtă jigniți. Instinctul meu a fost mai puternic însă așa că am plecat înspre ei, m-am apropiat și le-am spus zâmbind să mă scuze că intervin așa, dar că doresc să-i ajut că am văzut că au multe sticle (erau sticle de apă la 2l). Capul familie mi-a mulțumit frumos că m-am oferit, dar m-a refuzat politicos zicând că se descurcă și eu am plecat înapoi cu fiica mea la locul meu să-mi aștept soțul. Dacă m-am supărat? Sincer, m-aș fi supărat dacă NU i-aș fi întrebat așa că nu, nu m-a deranjat deloc faptul că nu au avut nevoie de ajutorul meu, oamenii au demnitatea lor și vor să se descurce singuri, iar eu nu pot decât să am respect pentru ei, și, mai ales, admirație că uite, și-au întemeiat o familie, au 2 copilași, pot conduce o mașină și nu se lasă învinși de greutăți.
Pe mine astfel de oameni mă motivează și îi privesc mereu cu respect. Nu aveau de ce să se simtă jigniți că m-am dus să-i întreb dacă pot ajuta cu ceva, ci sper eu că s-au simțit bine să vadă că cineva îi observă, le vede strădania, lupta și că nu toți sunt indiferenți în jur. Și, exact când eu mă gândeam dacă n-oi fi greșit totuși în modul cum i-am abordat, tatăl trece pe lângă mine să ducă la loc coșul având cheile de la mașină în mână, mă privește în ochi și îmi urează să am o seară bună. Am concluzionat de aici că a fost ok gestul meu și nu sunt supărați.
Însă, oricât mi-ar plăcea mie să închei la fraza de mai sus, din păcate povestea continuă pentru că exact când toți cei 4 membri ai familiei se urcaseră în mașină, văd ieșind pe ușa hipermarketului o altă familie cu 2 copii (copiii aveau între 8-13 ani și erau băieți), iar părinții erau înalți (mama la 172 cm cred și tatăl pe la aprox. 180 cm) și aud de la depărtare cum băiatul cel mic se depărtează de mama lui, face un pas mai în față așa în alergare spre familia care urcase deja în mașină, dar mașina încă nu pornise, și spune: „Bă, ia uite bă, piticul conduce…Mamă, conduce piticul!” 🙁
Nu m-a interesat absolut deloc să urmăresc cum s-a urcat în mașină acel tată sau alte detalii gen dacă cei 2 copii mici au fost așezați pe scaunele speciale, ci după ce l-am auzit pe mezinul familie înalte, am mutat privirea fix spre mama lui, am vrut să-i văd reacția, să înțeleg părerea ei sau măcar limbajul ei non-verbal, cât de ok i se pare totul. Femeia rădea însă cu gura până la urechi, soțul ei la fel, copilul cel mare era și el în horă în timp ce mezinul gesticula de parcă s-ar fi întâlnit cu niște extratereștri. Am lăsat capul în jos și m-am gândit la ce or fi simțit bieții oameni când or fi auzit asemenea vorbe și, dacă aveau geamul mașinii deschis, sigur au auzit, deși eu sper că nu.
M-aș fi așteptat ca mama să-i ia deoparte pe copil, să salveze ce încă mai putea fi salvat chiar dacă mezinului ei îi scăpase deja porumbelul, să-l atenționeze cumva pe copil și să-i explice că oamenii se pot simți jigniți la auzul unor etichete de genul celei folosite de el, așa cum am scris eu mai demult articolul ăla despre diferențele terminologice.
Oamenii din jurul nostru chiar pot fi ușor răniți de cuvinte și cred că noi, mamele, avem obligația asta morală să controlăm limbajul copiilor și să le explicăm cu multă răbdare și calm ce e bine și ce e rău ca ei să poată discerne de mici atât cât pot.
V-am povestit cele de mai sus pentru că așa am simțit și pentru că mi se pare util să vorbesc despre oameni care ar trebui priviți cu respect pentru că sunt demni, nu stau la cerșit și, dacă tot nu putem face mai mult pentru ei, măcar să-i lăsăm în pace și să nu-i deranjăm, să le respectăm intimitatea pentru că ei nu au ieșit din casă pentru a se poza ca vedetele și pentru a căuta atenția, ei au mers la cumpărături.
Empatia se cultivă în familie așa că e important să avem grijă cum ne educăm copiii pentru că ei sunt viitorul României.
Observatii tare juste. Unii chiar au suflet mic si se vede de la o posta, din pacate.
Da… din pacate. Bine ai venit! 🙂
Din familie porneşte totul, da. Copiii nu pot învăţa decât din exemplul părinţilor. Din păcate, acel copil a ratat o şansă de a învăţa ceva.
Poate ăsta a fost şi motivul pentru care te-au refuzat, nu au vrut să pară vulnerabili, neajutoraţi, în faţa propriilor copii. Au vrut să le dea copiilor lor o lecţie că se poate.
Da, probabil de aia m-au refuzat. Era o familie frumoasa, mi-au placut si sper, ma repet, sa nu-l fi auzit pe acel copil care striga paralel cu zona șoferului.
Nu stiu de ce mi se pare ca spunand ca nu cerșesc, nici tu nu-i vezi ca pe niste oameni obișnuiți, cumva ar trebui considerati ca orice om. Adica mi se pare cam jignitoare formularea ca nu cerșesc.
Pe de alta parte nu stim noi daca sunt buni sau rai…cum li-e sufletul.
Cei inalti chiar ca sunt de criticat. Pe de alta parte observ la mine la serviciu tendinta oamenilor de a-si bate joc de cei diferiti, mi-am vazut colegii râzând de unii care aveau probleme psihologice sau de o colega care miroase urât si mi s-a parut f trist.
Ce-mi place comentariul tau, Elena, tot ce ai spus imi place ca ma provoaca 🙂 Iti raspund punctual: 1. Sub nicio forma nu-i vad ca pe oameni obisnuiti, iar prin obisnuiti ma refer la oameni care nu sar in ochi daca sunt intr-un grup de oameni, nu am cum sa trec pe langa oameni care sufera de nanism (mai ales ca vb de o familie) si sa nu-i observ si asta nu inseamna ca nu-i tratez ca pe egalii mei, pardon, ei sunt cel putin egali cu mine. Cand si-au asumat intemeierea unei familii cu copii, au avut CURAJ si… Read more »
P.s.: voi tine mereu cont de criticile constructive si de comentariile de pe blog asa ca recunosc ca titlul cel mai bun ar fi fost „Cand oamenii mici se intalnesc cu oamenii mari cu suflet mic” sau poate aveti voi unul si mai bun? 🙂
ce pretentii sa ai de la copiii care cresc in astfel de familii? Bunul simt nu costa nimic, dar le lipseste cel mai mult romanilor. Si treaba nu e ca sa ii invete sa nu spuna astfel de lucruri in public, ci sa nu ii mai invete sa le gandeasca. Noi ne educam nepotica sa stie ca toti oamenii sunt frumosi in felul lor, ca nimeni nu e urat sau ciudat. Si are abia2 ani si jumatate si chiar a invatat lectia asta.
Da, asa e, Cristina, cat mai de mici trebuie sa-i invatam si bine ati facut ca, dupa aia, copiii mai copiaza si ce vad la gradinita, scoala etc si nu mai conteaza doar educatia data de parinti, ci sunt influentele de mediu. Copilul ala parea clar un scolar, eu nu stiu ce educatie a primit sau ce o fi vazut printre colegii de scoala, stiu insa ca mama a reactionat ca si cand era perfect normal ca fiul ei sa rada, sa arate cu degetul si sa mai si sara de pe un picior pe altul de parca era la… Read more »
M-a emoționat, dar m-a și întristat postarea ta! Nu mai locuiesc în țară, dar în țara mea de adopție văd zilnic persoane cu dizabilitați fizice perfect integrate, de care nu râde nimeni, care muncesc cot la cot cu cei valizi. Și nu o dată m-am întrebat ce s-ar fi ales de ei dacă ar fi trăit în România!?? Și că tot ai vorbit de „pitici”…într-un foarte mare magazin, cu prețuri foarte mari, la casă este Laura, este pitică și hipoacuzică. Scrie pe ecusonul ei. Și nu am văzut niciodată vreo reacție ciudată, ba, dimpotrivă, lumea este mai calmă și înțelegătoare… Read more »
Si pe mine m-a emotionat comentariul tau si, sincer, mi-as fi dorit ca acea familie ce a râs sa iasa doar cu 5 minute mai tarziu din acel hipermarket astfel ca oamenii de care am vorbit (ce sufereau de nanism) sa fi putut pleca mai repede din parcare si eu sa nu asist la asta. Dar… viata are si parti urate si pe mine m-a intristat atunci. Ma bucura atat de mult sa aud ca persoanele cu probleme de sanatate de asa natura (mie mi se pare destul de grava combinatia si nanism si hipoacuzie privind-o cu ochi de mama,… Read more »