Cum am scris prima mea carte de povești

După cum bine știți, sunt mamă și soție, pasionată de cusut haine pentru fiica mea și accesorii după cum reiese de pe blogul meu. Ceea ce nu știți este că, la fel de mult cum îmi place să cos, îmi place și să scriu, îmi place să scriu de mică, de când mi-am pierdut pișculețul (pixul) în cocina de porci din curtea verișoarei mele și am mobilizat tot neamul să mi-l recupereze. De atunci, de pe la 4-5 ani am devenit pasionată de scris.

Referitor la scris: povestea începe odată cu nopțile nedormite alături de bebe, în care îi cântam toate cântecelele pe care le știam și-i povesteam toate poveștile pe care le auzisem sau citisem vreodată chiar și unele inventate de mine. Momentele acelea m-au făcut să-mi doresc să-i scriu copilului meu (pe atunci aveam doar un copil) propria lui carte de povești, cu propriile personaje, cu eroi amuzanți și drăgălași.

Cartea TRIBUNALUL PĂDURII de care vă povestesc acum este un proiect extrem de drag, iar poveștile sunt inspirate din copilăria mea trăită într-un București liniștit, plin de verdeață și care nu semăna absolut deloc cu ceea ce a ajuns azi capitala țării noastre în care eu m-am născut, am copilărit și mi-am finalizat studiile. Am părăsit demult Bucureștiul pentru că nu mă mai regăseam acolo, însă amintirile frumoase le-am luat cu mine, copilăria petrecută în fața blocului, trăită la intensitate maximă când băteam mingea pe locurile de atunci virane rămase de la casele demolate de Ceaușescu. Bucureștiul copilăriei mele era unul verde și vesel mai ales în lunile de primăvară ca acum, cu cei mai năzdrăvani copii, alergând cu bicicletele printre blocuri și ascunzându-se seara când ne jucam de-a v-ați-ascunselea prin grădini pentru că, DA, atunci, pe vremea copilăriei mele, încă era plin de verdeață, de grădini frumos îngrijite pline de lalele și zambile în Aprilie și de trandafiri de toate culorile înfloriți din Mai și până în Noiembrie.