Anul trecut, cam pe vremea când scriam poezia În România s-a făcut frig, mă simțeam tare singură, pur și simplu era așa un sentiment ce începuse să mă domine și să mă facă să nu mă mai simt deloc confortabil și, într-una din vizitele pe care începusem să le fac pe la Mănăstirile din țara noastră mi s-a întâmplat să îi spun unui preot, pe care nu-l cunoșteam de mult timp, despre stările mele. Și preotul acela, foarte înțelept, mi-a zis că:

„ne simțim singuri și sentimentul este mai accentuat atunci când suntem încărcați de păcate. Dacă sufletul este împăcat, nu ai de ce să te simți singur”.

Și adevărul este că, după ce m-am spovedit, n-am mai simțit senzația aia atât de profundă de vid, ci, de atunci, pot spune sincer că m-am putut ocupa de treburile mele zilnice fără să mă mai încetinească acel sentiment, pentru că, în fond, atunci când ai sentimente d-astea negative, la asta se ajunge, la lipsa de somn, la lipsa randamentului intelectual, la carențe de tot felul și mai ales, la imposibilitatea de a simți cele mai mărunte bucurii, adică acelea de care, până la urmă, avem atâta nevoie ca să fim echilibrați emoțional.

La voi cum e? Ce părere aveți de sfatul preotului?

P.s.: m-am gândit că nu strică să am la rubrica mea Citatul de miercuri, nu doar citate celebre, ci și citate din viața de zi cu zi, pe care le-am auzit de la oameni obișnuiți sau de la preoți atâta timp cât eu cred că ne ajută.