Întâmplarea pe care o povestesc azi s-a petrecut acum mai bine de 5 ani când, într-o frumoasă seară de vară, mă aflam cu fetița și cu soțul în parc. Lângă noi, la groapa de nisip, a apărut la un moment dat o mămică ce avea o fetiță de vreo 4 anișori cu ea și, din vorbă în vorbă, chiar nu mai știu cine a început discuția, am început să dezbatem ideea de frățiori pentru fetele noastre. Eu i-am spus că-mi doresc enorm de mult un frățior băiețel, dar că el cam întârzie să apară, iar ea mi-a spus foarte tranșant în timp ce se juca cu formele de nisip ale fetiței că pentru ea e foarte clar că nu va face al doilea copil pentru că fiica ei i-a interzis să-i mai nască frățiori. Ce m-a uimit a fost modul în care s-a exprimat, a spus-o de parcă tocmai ar fi vorbit cu cel mai mare înțelept care iată cum a luminat-o într-o decizie atât de grea și de importantă.

Am rămas pe loc atât de șocată încât prima mea întrebare a fost:

  • Păi, ok, și câți ani are fiica dumneavoastră? am folosit pronumele de politețe că, dacă nu ne cunoșteam, nici nu ne tutuiam.
  • Are 4 ani.
  • 4 ani? am sărit eu.
  • Păi și ce dvs. luați de bună ce zice copilul?
  • Da normal, mi-a zis-o atât de clar și de răspicat copilul încât mi se pare normal să ascult.
  • Ok, am zis eu, am așteptat puțin și apoi am întrebat:
  • Aaaa, adevărul e că nu e nimeni obligat să facă un frate sau o soră copilului pe care-l are, dar ce faceți dacă peste câțiva ani își va dori un frate?
  • Nuuu, mi-a spus foarte clar că ea nici nu vrea să audă de alt copil la noi acasă.
  • Ok, înțeleg, i-am răspuns resemnată și ne-am văzut de treaba noastră jucându-ne cu copilul în parc.

Întâmplarea asta mi-am reamintit-o întâmplător și mă gândeam oare cum or fi fost copiii de pe vremuri? În familiile cu 5-7, poate chiar 9 copii să nu mai zic de familiile cu 11 copii, oare comenta vreunul dintre frați despre câți copii să nască mama?

Nu știu, eu zic că e una să-ți asculți copilul, să fii prezent în viața lui, să vrei să-i satisfaci nevoile (în mod special cele de atenție, de afecțiune) și alta e să asculți de copil, adică ce fac, eu adult, cu discernământ și cu țiglele pe casă (zic eu că le am), primesc directive de la copilul meu de grădiniță???

Păi și în contextul ăsta în care există părinți care ascultă orbește de copii, ne mai întrebăm de ce copiilor le sunt satisfăcute cele mai ciudate cereri posibile?

Dacă o fetiță de 5 ani vrea să-și vopsească părul roz că așa a văzut ea la desenele animate cu ponei, ce face mama, o va vopsi?

Oricât de mult ți-ai iubi copilul, să-i satisfaci fiecare cerere, că nu vorbim de o nevoie aici, vorbim de o cerere aberantă, e foarte periculos și ajungi mâine-poimâine să nici nu mai știi să iei decizii.

Păi ce discernământ are un copil preșcolar? De unde știe el ce e bine și ce e rău pentru el și pentru viitorul lui?

Dacă noi nu le impunem niște limite cât de cât clare și nu le explicăm că anumite lucruri cu care ei nu sunt de acord le facem pentru binele și pentru viitorul lor, atunci nu știu ce fel de generații vom forma. În plus, în exemplul meu, dacă mama aceea chiar și-ar mai fi dorit copii, eu sunt sigură că găsea o modalitate (prin joc și joacă, de exemplu) în care să-i explice micuței beneficiile unei surioare sau ale unui frățior.

Îmi imaginez fața adolescentei de 13 ani, să spunem, când își întreabă mama de ce nu i-a mai făcut un frate și mama-i spune: păi tu ai zis că nu mai vrei, mamă. A, da? Când am zis? Când aveai 4 ani, nu mai știi?!?

Despre copiii cărora părinții le satisfac nevoia de a-și schimba sexul la o vârstă fragedă, iar părinții ascultă de ei, mă abțin pentru că sunt cu totul depășită de genul ăsta de situație…

P.s.: voiam să anunț că, până după Paște, nu voi mai posta nimic vinerea, deci vinerea nu vor fi articole noi pe blogul meu așa că nu vă pierdeți timpul să mă vizitați 🙂 .Vă mulțumesc pentru toate feedbcak-urile voastre și am luat decizia asta ca să prețuim mai mult zilele de vineri în care putem citi, posti (posti, nu posta, da?), ruga, petrece timp cu copiii noștri și doar cu ei etc.