Măcar locul de s-ar oferi…

Acum câțiva ani, când încă nu eram mamă și nici planuri nu aveam, deși eram căsătorită cu acte-n regulă, am fost la psiholog. Da, în urma unui curs de Tehnici de recrutare și selecție de personal, mi-a plăcut atât de mult încrederea debordantă a persoanei care preda, încât, atunci când am aflat că e și psiholog, am zis că trebuie să încerc să văd, poate se ia și la mine și devin mai încrezătoare.

Am început prima din cele 10 ședințe așa strategic, pe un ger năprasnic în ianuarie și exact de ziua mea de naștere 🙂 Idee e că e ok să mergi la psiholog, e chiar indicat în anumite cazuri, doar că e bine și să știi de ce te duci, ce cauți de fapt, să-ți clarifici mai întâi emoțiile, și nu să mergi așa ca mine, fără țintă, total debusolată.

În fine, am făcut eu alea 10 ședințe, mi s-au făcut teste, am mai descoperit chestii și, dintre toate ședințele una mi-a rămas în minte, una a fost mai specială: m-am trezit povestind ceva, o întâmplare petrecută între mine și altcineva, mai mare cu 3 ani, tot femeie, în public. Ea mi-a aruncat atunci niște cuvinte, doar două cuvinte care m-au blocat pe moment, iar, la psiholog, la câteva luni de la întâmplare, am plâns. Îmi aduc aminte perfect că am izbucnit în plâns, atât de tare m-au afectat acele cuvinte, era de fapt vorba despre tonul acela de superioritate, arogant. Pe moment nu am știut, așa printre lacrimi, nici măcar ce să-i răspund psihologului că ar fi trebuit să ofer ca replică la acea ironie a interlocutorului meu, ci doar m-am mulțumit să plâng. Abia peste câteva ședințe mi-am dat seama ce replică ar fi trebuit să-i dau și m-am simțit ușurată.

Da, în fața psihologului am răsuflat ușurată, dar atunci, de față cu toți oamenii ăia care mă cunoșteau de când eram copil, am avut un blocaj și iată cum fiecare dintre noi avem blocaje emoționale care ne țin pe loc, care nu ne dau voie să evoluăm. Iată cum, atunci când nu stai bine cu încrederea în tine și ești vulnerabil cum eram eu atunci, ai toate șansele să suferi și, mai rău, să uiți de suferința ta pentru ca ea să răbufnească când nici nu te aștepți.

Ce vreau să vă povestesc în continuare este o întâmplare petrecută în București, în timp ce așteptam autobuzul, iar această întâmplare, culmea, mi-am reamintit-o anul ăsta, adică după 5 ani de când s-a petrecut, citind un articol de pe blogul casuțaoliviei.ro .În articol era vorba despre cât de mult ne afectează vorbele oamenilor care, fără să ne cunoască, se gândesc să ne tutuiască și să ne jignească, fără a ne acorda prezumția de nevinovăție, cum frumos spune autoarea blogului.

În cazul pe care îl voi povesti mai jos, lucrurile au denaturat de-a binelea și femeia cu care am intrat în conflict așteptând autobuzul, mai avea puțin și mă condamna și la pedeapsa capitală, ce prezumție de nevinovăție, ce circumstanțe atenuante, devenisem deja inamicul ei nr. 1. De ce?

Să vă povestesc: cum stăteam noi așa liniștiți în stație (erau ultimele luni petrecute în București) așteptând autobuzul, noi adică eu, soțul meu și fiica noastră pe care soțul meu o ține în ham, am abservat venind autobuzul care ne trebuia și cu care urma să mergem vreo 7-8 stații, adică destul de mult. Pentru că scaunele prioritare sunt în față, ne-am dus spre ușa din față, dar… surpriză, o persoană (femeie) care ne-ar fi putut fi mamă (ca ani doar, desigur 🙁 ) s-a băgat repede în fața noastră să urce prima. Eu nu m-am putut abține și i-am zis, doamnă (deși doamnă e mult spus), dar nu vedeți că avem un copil mic? Ea s-a întors, s-a uitat la fetița mea de doar câteva luni și mi-a dat o replică pe care, credeam c-o uitasem până să citesc articolul Mădălinei (mai țineți minte ce spuneam de blocaje, nu?) – Ce să spun, ai și tu copil… apoi a urcat liniștită, a ocupat scaunul gol din dreapta, acela care e singur și e prioritar, iar eu cu soțul meu am stat în picioare toate cele 7-8 stații, eu fiind cu lacrimi în ochi, plină de nervi și privind pe geam. Replica ei mi s-a părut atât de inflamată, de grosolană, de nepotrivită pentru o femeie încât am rămas pur și simplu blocată cu atât mai mult cu cât nu mă cunoștea de nicăieri și nici eu pe ea.

Concluzia: după mai bine de 5 ani de atunci nu mi s-a mai întâmplat ceva atât de umilitor în mijloacele de transport în comun și nu pentru că acum locuiesc în Brașov că și aici văd zilnic nereguli și lipsă de bun-simț, însă acum sunt pregătită, mai pregătită pentru cazuri de genul ăsta care pot apărea oricând.

Eu știu așa și știu de mult timp: “Ceea ce legea nu oprește, oprește buna-cuviință” – SENECA, și cum nu avem un cod al bunei-cuviințe, atâta timp cât femeia știa că nu e ilegal să se așeze pe scaunul destinat în mod special anumitor categorii de persoane, nimic nu a împiedicat-o să facă acest lucru pentru că, de moralitate nu-i păsa.

Și, pentru că o monedă are mereu două fețe diferite (sau ar trebui să aibă) iată că eu îi acord azi acelei “doamne” circumstanțe atenuante și spun că, poate, săraca femeie, fusese operată de ceva, poate nu reușea să stea mult în picioare sau cine știe ce alte probleme de sănătate o fi avut, iar singura ei carență era de fapt o problemă de comunicare.

Incidentele neplăcute de genul ăsta trebuie iertate și uitate pentru că nu ne ajută cu nimic să ne împovărăm sufletul, iar eu pe viitor mi-am învățat lecția și, când mai văd persoane de genul ăsta, merg mai departe, cât mai departe de ele, nu le comentez nimic și îmi văd de treaba mea pe principiul cel mai deștept cedează primul, însă fără să mă simt și superioară lor. Doar plec și uit, atât. Nu e greu, se poate 🙂

2 Comments

Add Yours →

Îmi pare rău că am trezit amintiri dureroase, dar mă bucur că ai depășit deja momentul. Înțeleg perfect ceea ce zici legat de blocajele emoționale și, da, cred că una dintre soluțiile cu șanse mari de reușită ar fi un psiholog. Uneori visez la o lume ideală în care toată lumea să aibă acces la consultații gratuite sau cel puțin accesibile, să aibă deschiderea de a apela la ajutor specializat fără teama de a fi catalogat drept nebun, și sunt sigură că am avea cu toții un nivel mediu de stres ceva mai suportabil, mai puține traume nerezolvate și mai puține conflicte interioare. Vise, deocamdată 🙂

E ok acum, nu am plâns amintindu-mi, a trecut și nu mă mai afectează 🙂 Să știi că e complicată treaba, pe bune, am stat mult și m-am gândit că fii atentă: dacă tu duci la psiholog o persoană de 50 de ani, de exemplu, care nu are habar de ce e ăla temperament, ce înseamnă stimă de sine, să fii introvert, nevrotism etc, omul ăsta se va duce bou și se va întoarce vacă așa cum m-am dus eu atunci la ședințele alea, deși eu cunoșteam în mare noțiunile alea, tot nu am simțit că eram pregătită pentru acele ședințe 🙁 . Și, ca să poți face omul să meargă la psiholog atunci când are nevoie poate ar trebui introdusă Psihologia de timpuriu în școală și nu dintr-a 10-a cum era pe vremea mea, o oră doar de teorie din care nu plecai cu mare lucru. E lungă discuția și, din păcate, cei care au nevoie cu adevărat de psiholog refuză pentru că sunt oameni rigizi, sunt mai în vârstă unii dintre ei și nu au nici foarte multă educație (majoritatea) plus lipsa banilor pentru că ședințele chiar costă mult. Am scris un articol mai demult despre cum înțeleg eu ACUM că ar trebui făcută educația în școli și licee: https://florina.turuga.eu/opinii/ce-mi-ar-fi-placut-mie-sa-invat-la-orele-de-dirigentie/ .Cum ai zis și tu, speranța ne rămâne 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.