„Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu – recenzie

Ora 25 de C.Virgil Gheorghiu este una dintre cele mai profunde cărți citite de-a lungul vieții mele. Deși nu este un roman biografic, cartea este inspirată din viața autorului care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns împreună cu soția sa să cunoască mediul absolut inuman din lagărele de concentrare.

Când ai în mâinile tale o carte ce a fost tradusă în 30 de limbi și ecranizată în anul 1967 cu Anthonny Quinn în rol principal, realizezi că te afli în fața unei capodopere literare.

Romanul Ora 25, scris de Virgil Gheorghiu și apărut la Editura Gramar, București în 2004, m-a atras încă de la început datorită titlului său ieșit din comun, unic și incitant. Trebuie să spun că nu am descoperit singură această capodoperă literară, ci mi-a fost recomandată de o prietenă d-ale mele, căreia îi voi fi mereu profund recunoscătoare.

Până să deschid cartea, nu știam nimic despre personalitatea complexă a scriitorului C. Virgil Gheorghiu, care a fost nu doar scriitor, ci și un intelectual veritabil, cu o pregătire teoretică interdisciplinară, având „o biografie ieșită din comun”, așa cum aflăm chiar din Prefața cărții.

Constatin Virgil Gheorghiu se naște în anul 1916, în satul Războieni, la o lună după ce România intrase în Primul Război Mondial. Familia din care provine este o familie de preoți atât pe linie maternă, cât și paternă, propriul tată fiind preot ortodox. Nu poate urma Teologia, ci face Liceul Militar din Chișinău, apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, publicând volume de poezie și primind numeroase premii, dar și aprecierea criticilor.

După ce în anul 1939 se căsătorește cu Ecaterina Burbea, avocată la Curte de Apel din București, viața îi poartă pe ce doi pe meleaguri străine. Virgil Gheorghiu este atașat de presă la Zagreb (în 1943), dar și poet. Ajunși în Paris în 1948, scriitorul va cunoaște succesul literar prin cartea mai sus-menționată, ce a fost tradusă de Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu.

În viața lui Virgil Gheorghiu, născut într-un sat cu nume predestinat, războiul este omniprezent, fie că vorbim de Primul sau de al Doilea Război Mondial, cel care, de altfel, îl va inspira la scrierea romanului Ora 25.

Inspirația pentru romanul Ora 25 autorul o găsește în propria-i viață, singurul lui „defect” fiind acela că iubește o femeie care este evreică. De la originea soției li se trag celor doi tineri căsătoriți toate necazurile. Deși intelectuali de seamă, ei devin fugari, încercând să-și găsească locul pe un pământ aflat sub semnul cumplit al războiului. Dar dragostea lor este atât de puternică, încât cei doi soți reușesc să reziste arestării și mutării dintr-un lagăr în altul. Chiar dacă în lagăr au fost despărțiți. Despre tot ce au trebuit să îndure, atât pe plan fizic, cât mai ales pe plan psihic și sufletesc putem ușor intui citind printre rândurile pline de sensibilitate, de profunzime și de originalitate.

Este extrem de interesant cum un roman care a văzut lumina tiparului acum peste 7 decenii poate fi atât de actual. În fond, prin asta se deosebesc marile opere literare de restul scrierilor și prin asta intră atât de adânc în conștiința poporului, prin actualitatea lor, conservare și originalitate. Ele nu se demondează niciodată ci, cu trecerea timpului, devin și mai valoroase.

Romanul Ora 25 (în franceză, La vingt-cinquieme heure) a fost tradus în 30 de limbi și chiar ecranizat în anul 1967 cu Anthony Quinn în rolul principal (în engleză tradus ca The 25th Hour).

Acțiunea cărții începe pe ulițele unui sat transilvănean, satul Fântâna. În primele pagini, autorul face o scurtă caracterizare a lui Johann Moritz, un țăran sărac ce se hrănea cu iluzia de a pleca la muncă în America de unde s-ar fi întors cu banii necesari cumpărării unei bucăți de pământ. Este impropriu să spun că el este personajul principal. Johann Moritz este unul dintre persoanjele principale și destinul lui, așa cum vom afla mai târziu în carte, se va întrepătrunde cu cel al lui Traian Korugă, fiul preotului din sat. Cei doi bărbați tineri și apropiați ca vârstă sunt legați încă de la început printr-un om care pentru unul este tată, iar pentru celălalt este o sursă de venit, Johann Moritz lucrând în casa preotului Alexandru Korugă în ultimii 6 ani.

Ca orice capodoperă literară, din liniștea serii pe care doi tineri îndrăgostiți (Moritz și Suzana) o petrec, autorul aruncă cititorul într-o intrigă ce pare de nepătruns, al cărui final ți-e imposibil să-l anticipezi.

Portretul fizic al țăranului Johann Moritz, schițat în primele pagini, este extrem de util, iar detaliile sunt foarte bine alese. Astfel, Johann Moritz este un tânăr singur la părinți, extrem de sărac, brunet cu ochii negri, de doar 25 de ani. Are exact jumătatea vârstei preotului Korugă.

Discuțiile din paginile de la început, între Johannn și iubita lui, Suzana, deși discuții sub clar de lună, între doi îndrăgostiți, nu sunt deloc superficiale, ci, din contră, pe măsură ce paginile se dau la o parte, realizăm de fapt unicitatea, forța și frumusețea interioară a personajelor principale. Iată mai jos la ce dialog mă refer:

„- Oare și noi avem stelele noastre pe cer? A întrebat Suzana.

– Le avem, ca ceilalți oameni! A răspuns Moritz.”

Apoi, deși tăran fără școală și fără să realizeze pe ce cărări îl va purta viața, el continuă: „Pe cer sau în frunte!” 

Capitolele ce urmează reiterează ideea că personajele principale sunt într-adevăr oameni „cu stea în frunte”.

Dintr-un țăran sărac, dar liber, Johann Moritz află că în timpurile în care el își duce existența pot fi „rechiziționați” și oamenii, nu doar bunurile materiale. Și astfel începe lunga transformare a unui om fără nicio vină într-un deținut din lagărele de concentrare. Și este bătut, schingiuit, umilit, înfometat fără ca măcar să-i poată spune cineva de ce anume este acuzat. Omul se resemnează într-o anumită măsură pentru a putea supraviețui. Sfâșietoare și de o mare forță poetică sunt rândurile de mai jos, care descriu atrocitățile fizice și torturile la care erau supuși deținuții:

„Sângele, care nu mai putea suferi nici el loviturile, a încercat să evadeze din carnea chinuită și a răbufnit prin toate părțile pe care le găsea deschise.”

De la un anumit punct, după ce Moritz se întâlnește în lagăr cu Traian Korugă, am început să mă întreb dacă nu cumva unul dintre ei va pieri la finalul cărții. Și, dacă ar fi așa, care va fi ales de către autor. Totul este posibil: să moară unul dintre ei, să moară amândoi sau ambii să trăiască. Voi lăsa cititorul să descopere ce se va întâmpla la final.

Acum mulți ani, prin facultate, am învățat la un curs că fiecare om are un patrimoniu. Oricât de săracă ar fi o persoană, regula aceasta ar trebui să i se aplice. Când însă am ajuns la fraza de mai jos, mi-am dat seama că tocmai mă aflam în fața excepției de la regulă, pentru că oamenii din lagăr, din păcate, nu mai aveau nimic. Nu doar că nu mai posedau nimic din punct de vedere material, dar senzația era că nici n-ar fi posedat vreodată ceva:

„Infirmierul a făcut un pachet cu ochelarii, batista, pipa și iconița lui Traian Korugă. Era tot ce mai poseda el pe pământ.” 

Și asta se întâmpla în condițiile în care Traian era fiu de preot și scrisese deja opt cărți la viața lui. Dar războiul nu ține cont de ești scriitor sau plugar, înzestrat intelectual și material sau sărac lipit pământului, războiul uniformizează, el încearcă să depersonalizeze omul și să-i ia totul. El se îndestulează nu doar cu liniștea, pacea, amintirile, echilibrul emoțional și înstrăinarea de familie și de oamenii apropiați, oamenii dragi, războiul vrea să se asigure că reduce ființa umană la cârpele purtate pe post de haine. Însuși Traian rostise mai înainte de acel episod dureros următoarele vorbe pentru a descrie mai bine situația generală pe care o trăiau oamenii în acea perioadă:

„Cu adevărat bine pentru oameni nu este nicăieri. Pământul a încetat să mai fie al oamenilor.”

Alegerea titlului – Ora 25 este cea mai inspirată alegere care putea fi făcută pentru această carte și, mai interesant de atât mi se pare faptul că acest roman este unul care se scrie pe viu. Este el însuși un roman viu, însuflețit, care parcă a vrut să cuprindă toată durerea oamenilor nevinovați care au pierit în timpul războaielor din toată istoria omenirii. Ora 25 este un roman din care răsună vocea a milioane de oameni aruncați în lagăre, fără niciun temei juridic de parcă ar fi fost cei mai mari infractori. Deși autorul însuși scrie un roman senzațional, de o intensitate emoțională și o profunzime extraordinar de mare, el rostește, prin vocea lui Traian Korugă, următoarea mărturisire ce conferă și mai mult dramatism situației:

„Cei mai mulți oameni de pe fața pământului nu sunt aventurieri. (…) Totuși, vor fi obligați să trăiască aventuri dramatice pe care nici scriitorii de romane senzaționale n-ar îndrăzni să le imagineze.”

Dacă ar fi să aleg partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, făcând abstracție de timpul în care se petrece acțiunea romanului sau de subiectul extrem de sensibil, aș spune că m-a impresionant modul în care sunt individualizate cele două personaje principale masculine. Pe de o parte e Johann Moritz, țăranul plugar, tânăr, în putere, integru, genuin și blând, care, deși se revoltă la început, se adaptează totuși situațiilor ivite. Pe de altă parte, e Traian Korugă, tânărul intelectual, poet, filosof și fiu de preot pe deasupra, care nu va accepta niciodată că așa trebuie să fie lucrurile și, mai ales nu va accepta că omenirea va fi condusă numai de „sclavi tehnici”, pregătiți să asculte ordinele. Sclavii tehnici considerau că:

„Țările mari și bogate nu se ocupă de cazuri individuale (…). Țările civilizate lucrează în mare: nu cu indivizi.”

Din clipa în care cei doi se întâlnesc în lagăr, portretul lui Traian se conturează punct cu punct. El este și va rămâne, ca tipologie, intelectualul clasic, veritabil care, și dacă e pus să sape șanțuri, nu vede doar pâmântul și unealta, ci vede semne de întrebare, el trece totul prin prisma studiilor, a conștiinței, a valorilor și principiilor care-i definesc caracterul. De aceea, în lagăr, Traian face tot ce poate cu mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru că, deși pe plan material nu mai are mare lucru, pe plan spiritual și intelectual el este miliardar. E miliardar în emoții și simțiri, avid să înțeleagă și să caute soluții la ce nu poate înțelege. Iar soluțiile vizate de el nu sunt de a evada din lagăr, ci sunt, în primul rând, de a înțelege. El vrea să înțeleagă cum de s-a ajuns aici, la ora aceasta, cum de oamenii au ajuns la ora 25. Așa că, de parcă n-ar fi de ajuns că are de luptat cu mentalități inumane, mai trebuie să reziste și tentațiilor propriului trup. Și astfel se apucă să țină un post negru ce aproape că-l omoară. În acest timp, romanul lui continuă să se scrie… pe viu.

O idee de geniu care-i vine pentru că, da, Traian e omul de geniu, este să scrie petiții și o face cu mult sarcasm. Ironia lui fină și cercetările empirice pe care le prezintă în acele „petiții” îl ajută de fapt să-și păstreze mintea întreagă, bunul lui cel mai de preț căci „umorul ne ajută să supraviețuim, să nu înnebunim”, cum bine spunea marele Charlie Chaplin. Și Traian apelează la umor, la statistică, la matematică, filosofie, contabilitate, anatomie și literatură în petițiile sale. El încearcă tot ce poate pentru a putea să înțeleagă ceea ce e de neînțeles, adică dezumanizarea, robotizarea omului, lipsa altruismului pentru ofițerii ce doar execută ordine.

Iar aceste petiții se soldează cu efectul pe care-l citiți printre rândurile de mai jos:

„N-am reușit să trezesc în ei nici sentimente înalte, nici porniri josnice. N-am trezit nimic. Parcă aș fi vorbit cu pietrele: ei nu au sentimente de nici un fel. Nu cunosc nici măcar ura. Nici răzbunarea. Nici mila. Lucrează automat: numai ce este în program”.

La fel ca propriul tată, preotul Alexandru Korugă, care spune că „omul este făcut cu simțire. Cu suflet. Omul nu este mașină” și Traian gândește exact același lucru.

Și, dacă citind cartea, citorul are impresia că nu există rău mai mare decât războiul și că iadul este acolo în lagăr, iată că se poate mai rău de atât: să fii nu doar prizonier în lagăr, ci să ajungi la secția de boli nervoase din lagăr. Și Traian trebuie să evadeze de acolo și în continuare să-și păstreze spiritul liber, creator, spiritul lui de poet, de suflet inadaptat. Și asta va rămâne până la finalul romanului: un inadaptat, un om integru, pur, demn, superior, care, chiar și când e închis cu zeci de deținuți într-un camion supraaglomerat, el respiră un alt aer decât cel respirat de ei.

Dar, pentru că autorul conturează cu atâta măiestrie personajul, nu putea lipsi altruismul din portretul lui psihoogic, așa că Traian scrie petiții și pentru bunul lui prieten – Johann Moritz și așează în acele petiții cuvinte de o profunzime și o sensibilitate ce se apropie de perfecțiune:

„Eu sunt om și, dacă nu am făcut nimic rău, nimeni nu are voie să mă țină închis și să mă chinuiască. Viața mea și umbra mea sunt numai ale mele, și oricine ați fi voi, oricâte lucruri și mitraliere și avioane și oricâte lagăre și oricâți bani ați avea, nu aveți dreptul să vă atingeți nici de umbra și nici de viața mea.”

Nu am citit nicăieri în literatură ca un personaj să-și apere „umbra” lui. Nu spun că nu există, spun că n-am citit. Faptul că acest cuvânt apare chiar de 2 ori în acea frază întărește ideea dreptului la integritate pe care orice om îl are, atât integritate fizică, cât și morală.

În paginile de la final, prin gura lui Moritz, scriitorul spune, recapitulând cumva amploarea dramei trăită de personaje:

„- În 1938 am fost în lagărul de evrei din România. În 1940, în lagărul de români din Ungaria. În 1941, în Germania, într-un lagăr de unguri… În 1945, în lagărul american. (…) Treisprezece ani de lagăr…”

nspirată de toate cifrele și datele statistice calculate amănunțit de Traian în petițiile sale vreau să mai fac doar unele precizări și să vă imaginați cum o carte (scrisă inițial în limba română) ce-a văzut lumina tiparului în anul 1949 (adică atunci când autorul ei avea 33 de ani, iată ce număr am descoperit la un simplu calcul), a fost ecranizată în 1967 cu Anthony Quinn în rolul lui Moritz și tradusă în 30 de limbi, a reușit abia în 1991 să ajungă în România (adică practic după căderea comunismului, la 42 de ani e când a fost publicată în Paris și la 24 de ani de la ecranizare). Ca o consolare, cartea a apărut totuși în România înainte cu un an de moartea celui care a fost C. Virgil Gheorghiu (domnia sa decedând în 1992).

Autorul acestei capodopere – Virgil Gheorghiu este unul dintre scriitorii cu care România se mândrește și este mare păcat că recunoașterea publică, din țara în care s-a născut, s-a făcut atât de târziu. Nădăjduiesc că prin umila mea recenzie voi reuși să trezesc interesul cititorilor care încă nu au intrat în posesia acestei cărți-mărturie, cărți-document sau acestor file de istorie, mai bine zis, așezate cu atât de multă măiestrie și lăsate moștenire nouă, tuturor. Vă doresc lectură plăcută! În ce mă privște, voi căuta și alte titluri scrise de marele scriitor.

Închei cu îndemnul lui Mircea Eliade din 1949, pe care l-am preluat din romanul de față, de pe copertă, și care este extrem de grăitor: „Socotim că este de datoria fiecărui român să-l citească, nu numai că este vorba despre cea dintâi creație literară importantă a emigrației românești, ci și pentru că revelează un aspect al istoriei contemporane pe care nici un alt scriitor european sau american nu l-a pus în lumină cu atâta claritate și atât de pătrunzător.”