Uneori îmi zboară gândurile departe și mă răscolește amintirea pierderii unei persoane extrem de dragi, o persoană specială pe care eu am iubit-o foarte mult. Acum realizez cât de multe talente am moștenit de fapt de la acel om drag și îi sunt recunoscătoare. Știu sigur că, de acolo de unde e, privește cu bucurie la tot ce sunt eu azi.
Acum câțiva ani buni, când trecusem bine de primul sfert de secol al vieții mele, eram căsătorită, dar nu aveam copii, m-am întors într-o zi ca oricare alta de la serviciu. Am ajuns acasă, mi-am mai făcut din treburile pe care le aveam și am adormit târziu, undeva pe la 1 noaptea. Îmi amintesc perfect unde era patul pus atunci și la care capăt de pat m-am culcat, cum am pus capul liniștită pe a mea pernă și am adormit.
Înainte să închid definitiv ochii și să mă duc în lumea viselor, am avut un gând: mi-am zis că TREBUIE neapărat să nu uit să mai fac și eu poze cu omul acela drag mie, că nu avem deloc poze, nici măcar una în care să fim împreună. Persoana aceea, care mă știa din primele zile de viață ale mele, care m-a văzut crescând și pe care o vizitam des, nu exista în niciuna din pozele mele, nici măcar în una. Mi s-a părut ciudat cum de îmi vine un asemenea gând în cap și am adormit așa cu planul făcut: trrebuie s-o vizitez săptămâna asta să văd ce mai face și să ne facem poze. Dar….
…. nu am mai apucat pentru că nu m-am trezit singură a doua zi cu gândurile și planurile mele, ci m-a trezit un telefon, genul ăla de telefon pe care-l detești, ca să mă anunțe că omul acela drag nu mai este și nu va mai fi niciodată printre noi. Îmi voi aminti mereu cum mi-au sunat vorbele alea atunci, câtă nevoie aș mai fi avut de o jumătate de zi, măcar de 2 ore să ni le putem petrece împreună, să mai depănăm amintiri și să ne facem și noi o poză pe care aș fi avut-o peste ani și ani, o poză pe care le-aș fi putut-o arăta cândva copiilor și nepoților mei.
În epoca în care telefoanele fac poze în câteva secunde, că eu îmi amintesc ce telefon aveam atunci și știu că făceam poze cu el, eu n-am reușit să imortalizez măcar un singur moment petrecut în compania acelui om, un singur moment, atât aș mai fi vrut…
Orice aș face, nu mai pot schimba nimic, așa este timpul ăsta implacabil, însă măcar acum știu că nu mai ratez să am amintiri cu oamenii dragi pentru că, da, contează să-i văd și în poze și nu doar că-i păstrez în suflet. De atunci, îmi folosesc mai des telefonul pentru a-mi face pozele cu oamenii dragi pentru că nu mai vreau să trec prin ce-am trecut și, când constat că un om a plecat din viața mea, eu să mă apăr doar spunând… n-am avut timp 🙁 .
Ba, da, timp este, timp este mereu, trebuie doar să avem mai multă grijă și să fim mai organizați, mai atenți la ce poze ne lipsesc din album…
Uf, da. Cred că toţi ducem cu noi un astfel de regret în suflet. Mereu ne spunem că e timp, mereu amânăm. Şi iată că vin clipe când…
M-am simtit atat de prost, atat de vinovata ca puteam sa fac sa fie altfel, dar… nu am mai putut schimba nimic atunci 🙁 . Pot insa, pe viitor, sa nu repet greseala acum ca mi-am invatat lectia.
Of, asa avem cu totii regrete…Dar uneori pozele mai rau fac. Noi obisnuiam sa ne punem videocaseta de la nunta (nu erau dvd-uri pe atunci) in fiecare an si sa ne uitam. Dar de la o vreme e prea trist, prea multa lume care nu mai este, am renuntat la obicei.
Da, inteleg exact ce vrei sa spui 🙁 mai ales ca tu esti ceva mai mare decat mine. Mi-e greu sa-mi iert greseala aia, uneori ne face bine sa mai si plangem, chiar daca stiu ca oamenii dragi vor trai vesnic in sufletul nostru…