M-am tot gândit zilele astea la ce este și ce nu este blogul meu. Nu vorbesc în numele altora că fiecare înțelege ce vrea el prin activitatea asta de a scrie pe blog.

Eu mi-am făcut așa o listă cu ce este blogul și ce nu este având în vedere că sunt deja câțiva ani de când scriu.

Astfel, blogul meu este:

  • un prieten bun, dar este genul ăla de prieten pe care nu vreau să-l văd zilnic, nici să-l sun mereu și nici el să mă bâzâie prea des. Îl văd ca pe acel prieten care, deși îți este apropiat, nu simți nevoia de a ști zilnic ce face, pe unde umblă, cu cine s-a mai întâlnit. De aceea poate nici nu am o disciplină la nivelul la care să postez în fiecare miercuri articole la rubrica mea Citatul de miercuri, la fel cum nu postez în fiecare luni articole din domeniul Handmade. Am nevoie să am un blog care să nu mă facă dependentă de el și asta am obținut până acum. Îmi e bine așa.
  • o pasiune care naște mereu alte și alte pasiuni – nu mi-am imaginat că de la cusut haine, ajung la scris povești, apoi chiar poezii (când am inspirație) și apoi se naște chiar dorința de a scrie un roman. Eu am început pe un domeniu de nișă dar, uitându-mă în urmă, la cât de atentă eram când scriam tutoriale legate de domeniul Handmade, îmi dau seama cât de mult îmi doream de fapt să scriu. Și acum scriu tot ce simt că trebuie scris și asta-i tot ce contează.
  • o parte din mine ordonată, atentă, calculată, care are grijă să-și corecteze articolele, are grijă la ce scrie și cât scrie. Am grijă mereu să nu umplu spații așa aiurea, ci scriu când chiar simt că am ceva de spus. Și scriu responsabil, gândindu-mă la timp: și la al meu și la al vostru. În plus, sunt ordonată în scris, așez articolele pe categorii și am grijă ca informația să fie clară, oamenii să știe cam ce găsesc la mine acasă. 🙂 Așa cum nu ieșim pe stradă în papuci de casă și pijamă, chiar dacă prin casă poate stăm așa, tot la fel nici pe un blog nu aruncăm cuvinte, idei, expresii ca nuca-n perete sau cu nu știu câte greșeli, deși eu litere cam mănânc în ultimul timp. Să nu uităm că blogul este un UN LOC PUBLIC.
  • o parte a vieții mele sociale – da, chiar așa este, având blog, am cunoscut oameni cu blog, femei interesante și pe care le admir, bloguri de pe care citesc informații utile sau care îmi produc o stare de bine, deci da, o spun franc: blogul este și o parte a vieții mele sociale. Fiind o rețea socială, e normal să fie așa.
  • CV-ul meu – da, îl văd uneori ca pe un fel de CV, văd o evoluție în ceea ce privește scrisul meu și mă interesează această evoluție că doar am anunțat deja câtă pasiune am să scriu primul meu roman. Doar că nu-i de ajuns să am pasiune, trebuie și exercițiu și iată, blogul mă ajută să exersez.

Ce NU este blogul meu:

  • jurnalul meu intim – blogul nu va deveni niciodată jurnal intim. Nu am de ce să fac asta, nu-mi doresc asta, nu vreau să ajungă viața mea pusă toată pe tapet, chiar dacă eu scriu numai din experiențe și din cărți, nu scriu ficțiune. O singură dată am scris ficțiune și despre asta voi reveni cu detalii la momentul potrivit. 🙂 Nu simt nevoia să partajez totul, cu toată lumea. De ce-aș face asta?
  • umărul pe care plâng – a fost o perioadă când credeam că, dacă sunt un om deschis, voi avea parte de empatie mai ales pe la începuturile mele ca mamă. După ce m-am lovit de o lipsă de empatie extraordinar de mare mai ales în offline, am înțeles că în online, cu atât mai mult, nu e locul potrivit pentru a-ți plânge de milă. Nu, sub nicio formă.
  • șeful meu – am eu șefii mei și-mi ajung. Numai asta mi-ar mai lipsi să mai am unul care să-mi ceară timp. Nu, blogul nu mă conduce, eu îl conduc pe el și el trebuie să știe asta.
  • universul meu – Pe blog sunt doar câteva dintre pasiunile mele, nu sunt toate, nu sunt eu cu totul, nu am poze peste poze în toate ipostazele posibile. Nu doresc asta și chiar consider că dreptul la viața privată e un drept la care renunțăm prea repede și de care am putea fi mai conștienți.
  • singurul și unicul meu prieten – blogul este un prieten că doar am spus mai sus, dar e unul special așa… Despre prieteniile ce se nasc printre bloggeri pot spune că prietenii cei mai buni sunt cei cu care vorbești în privat. Nu spun că nu-i poți găsi pe internet, am spus că nu poți numi un om prieten doar că vorbești cu el prin mesaje publice pe blogul tău sau pe al lui. Nu cred în genul ăsta de prietenie. În plus, ador să văd omul de-a întregul și nu doar să folosesc uneltele moderne pentru a comunica.
  • un lucru absolut indispensabil – dacă mâine blogul n-ar mai fi, mi-ar rămâne tot ce am trăit, familia, prietenii, (așa puțini, dar ei există), cunoștințele, adică oamenii cu care interacționez ocazional, tot ce am învățat etc. În niciun caz nu văd blogul la nivelul la care, dacă mâine dispare (din nu știu ce motiv) eu nu mai am direcție.

Voi ce părerea aveți? Cum și ce ar trebui să fie un blog?

Sursa foto: salcâm, arhiva personală

0 0 vote
Article Rating