Pe principiul țara arde și baba se piaptănă, iată cu ce mă ocup eu mai intensiv de la începutul anului, însă trebuie să recunosc că în ultimele 3 săptămâni n-am avut niciun fel de randament.

M-am gândit mult dacă să vă anunț sau nu, adică dacă să postez sau nu un articol de genul ăsta pe care-l țineam de mult timp în draft și am găsit curajul s-o fac azi, pe 13 martie pentru că nu e ceva rușinos să vrei să scrii un roman autobiografic, e ceva ce pe mine mă face să mă simt bine, să mă organizez mai bine și pot în felul ăsta să-mi deviez puțin gândurile de la tot ce se întâmplă pe glob la ora asta.

Nu știu ce părere veți avea voi, cei care mă citiți de nebunia asta, la fel cum nu știu când îl voi termina, dar vreau să vă împărtășesc la această nouă categorie de pe blog, ideile mele de cum voi face ca dintr-un vis să ajung să public o carte pentru că, știți ceva, am încrederea că da, voi publica acest roman, deși nu știu când, nu știu editura, nu știu nimic.

Îmi doresc să scriu bine mai mult decât să public așa că voi scrie, voi corecta și recorecta până ce voi fi mândră de forma finală și apoi voi trece la următorul pas, asta desigur dacă nu mă va zădărnici virusul ăsta ce ne-a zăpăcit pe toți, sau doar pe unii dintre noi că n-or fi toți panicoși.

Acum multă vreme mi-a căzut în mână una dintre cele mai frumoase cărți pe care am citit-o vreodată, de fapt cred că este romanul meu preferat. Este vorba despre Martin Eden, de Jack London, pe care anul trecut am simțit nevoia să-l recitesc și am făcut-o cu tot atâta admirație pentru perfecțiunea (chiar îmi permit să folosesc acest cuvânt de care mă feresc deseori – PERFECȚIUNE) pe care am găsit-o printre acele rânduri: metaforele absolut superbe, căci scriitorul american era un adevărat maestru al figurilor de stil, personajele atât de bine conturate și detaliile atât de bine stabilite și orientate în timp și spațiu.

Aș fi avut atâta nevoie să citesc cartea Martin Eden mai devreme un pic, nu mult, însă așa a fost să fie, mai târziu. Îmi amintesc perfect cum, în adolescență, atunci când făceam curățenie și așezam cărțile tatălui meu, cartea lui Jack London mi se părea respingătoare: părea voluminoasă, greu de citit, mâna aceea care ieșea din apa aia albastră nu-mi inspira absolut nimic așa că o ștergeam de praf și o puneam la loc, asta-i tot ce făceam în ignoranța mea. De fapt, făceam mai mult și mai rău în subconștient: o judecam după copertă, așa cum noi, oamenii, ne judecăm uneori unii pe alții sau cum judecăm un produs după ambalaj. Coperta aia, din păcate, era o copertă care atunci chiar nu-mi spunea nimic.

Și apoi, într-o zi superbă de toamnă, una dintre cele mai fericite și mai împlinite zile din viața mea, am vrut s-o răsfoiesc și m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Și, citind și sorbind fiecare cuvânt și rând așternut de Jack London am simțit că va veni timpul cândva când și eu o să scriu o poveste, propria-mi poveste, la fel ca fosta primă doamnă a Americii.

Nu toți avem o viață precum cea a Michellei Obama, fostă primă-doamnă a Americii, însă, cu siguranță că fiecare suflet își poartă cu durere, cu bucurie, cu asumare sau cu regret propria poveste și, cu siguranță că unele pasaje din viața multor oameni merită povestite într-o carte.

Și a venit timpul acela să scriu propria mea poveste, una dintre ele că, fără modestie, cred că aș avea material pentru vreo 5 romane. Dar eu aleg să scriu despre o perioadă foarte clar delimitată în timp cu toate întâmplările și emoțiile ce au fost trăite atunci și care merită povestite pentru că așa simt. Simt și cred în ceea ce aștern pe foaia ecranului meu atunci când scriu.

Romanul pe care l-am început va fi unul autobiografic 100% că eu pe mine mă cunosc cel mai bine și pe mine mă pot contura cel mai ușor (sper), și tocmai de aceea îmi voi atribui rolul personajului principal (narcisismul ăsta 🙂 ) din propria-mi carte, adică exact așa cum spuneam și când mi-am luat singură un interviu.

Voi reveni cu detalii periodic și vă voi ține la curent aici, pe blog, cu pașii pe care-i voi urma până ce voi reuși să finalizez acest proiect extrem de personal și care știu că mă va consuma foarte mult pentru că voi apela nu doar la memoria mea care e încă suficient de bună cât să-și amintească cu mare precizie date și detalii, dar și la inima mea care va trebui să retrăiască emoții despre care veți înțelege mai mult când veți citi romanul că nu au fost tocmai ușor de retrăit.

Mă bucur că am curajul acum să vă dezvălui planurile mele pentru 2020, eu m-am apucat deja de scris, nu am și calculat cum stau cu scrisul, partea bună e că sunt conștiincioasă și consecventă, de fapt eram înainte să aud de cuvântul pandemie și, o altă parte bună, zic eu, e că sunt și destul de organizată din moment ce vreau să vă împărtășesc aici la mine pe blog mai multe detalii despre cum se scrie un roman, un prim roman autobiografic, de către o persoană ce nu are studii de specialitate la bază că eu n-am absolvit nici Litere, nici Jurnalism, n-am lucrat nici prin presă sau prin televiziune, eu doar am povestea, am titlul și pasiunea pentru scris și la ele o să adaug alte trăsături de personaliate ce cred eu că mă vor ajuta și apoi, voi spera și la puțin noroc.

Orice sprijin moral mă ajută așa că vă mulțumesc anticipat că mă susțineți. Mă voi strădui să nu dezamăgesc și promit să revin cu idei despre cât este de greu/ușor să fii personajul principal în propria-ți carte, cât de confortabil mă simt cu faptul că va trebui să mă autodezvălui etc.

Și, în încheiere, vă provoc (dacă aveți timp și dispoziție) 🙂 să-mi răspundeți la următoarea întrebare:

  • Ce credeți, romanul pe care-l scriu va fi (și) despre maternitate că doar mamă full-time am tot fost în ultimii ani sau e vorba despre o perioadă de dinainte de a deveni mamă?

Răspunsul îl voi oferi la următoarea postare în care vin și cu detalii noi în ce privește romanul. Vă mulțumesc că sunteți alături de mine, pe susținerea morală a unora dintre cei ce mă citesc m-am bazat chiar de când proiectul meu îndrăzneț era doar ideea așa că lor le mulțumesc în mod special.

0 0 vote
Article Rating